The Romanian People and Cursing. Some Journalistic Opinions from the Past

Fănel Teodorașcu¹

Abstract: In this paper, we aim at examining precisely what some of the Romanian journalists, from the end of the 19th century and the beginning of the 20th century, were writing about cursing, as it was understood at that moment, and about those men prone to cursing. In order to conduct this research, many press articles have been read, most of them published in journals such as România liberă, Gazeta Transilvaniei, Adevărul, Țara noastră, Unirea poporului etc.

Keywords: pamphlet; journalism; literature; parliamentary oratory; history of the press

1. Introducere

Unele voci din trecut au afirmat că un popor educat nu are voie să înjure, cel puțin nu într-un mod abject. Cu decenii în urmă, birjarii și hamalii din porturi (unii includeau aici și parlamentarii) erau cei care formau categoria celor mai spurcați la gură români. Astăzi, ce-i drept, pare că cei care înjură birjărește sunt mult mai mulți în comparație cu cei din trecut. Faptul că oamenii politici, de pildă, își aruncă înjurături între ei, iar uneori se mai și bat, atunci când au ceva de împărțit, nu mai reprezintă de mult timp un lucru nefiresc pentru nimeni. Sunt gazetari, nu puțini la număr, care condamnă înjurătura rostită în public doar atunci când aceasta nu vizează un anumit partid politic sau un anumit om politic. Această situație nu reprezintă, chiar dacă ar putea părea că lucrurile stau în acest fel, ceva inedit pentru țara noastră.

2. Lupta politică se face cu sudălmi și trânteli

În 1933, un gazetar de la ziarul Adevărul spunea că la noi, la români, lupta politică e de suprafață și se face cu sudălmi și trânteli². La începutul secolului al XX-lea, N. Filipescu, de pildă, era indicat de ziariștii de la Opinia drept unul dintre oamenii politici români care obișnuiau să-și înjure, uneori chiar și „de mamă”, adversarii politici. Sudalma surugiască face parte, se arăta într-un articol apărut, în 1906, în ziarul menționat deja, din însăși ființa domnului Filipescu³.

De-a lungul anilor, înjurătura a avut mulți prieteni printre oamenii politici de la noi. Într-un articol apărut în anul 1924, în Gazeta Transilvaniei, găsim un exemplu al modului în care, în anii interbelici, se desfășurau ședințele deputaților români. Din episodul la care se face referire în acest text nu lipsesc, bineînțeles, nici înjurăturile, nici trântelile. Iată un fragment din acest articol:

„O lecție binemeritată a primit, la şedinţa de alaltăieri a Camerei, deputatul liberal Florian, un cunoscut samsar. Deputatul Virgil Madgearu îşi dezvoltase interpelarea asupra exportului de piei, autorizat cu «permise speciale» de Departamentul Finanţelor, arătând că, cu toată prohibirea exportului pieilor de orice fel, s-a început exportul de piei, printr-o curioasă interpretare a art. 102 din Legea generală a vămilor (export cu obligaţia de reimport, fără preplătirea taxelor legale). – Exportatorii samsari erau obligaţi să depună garanţii Ministerului de Finanţe, pentru reimportarea pieilor exportate. Garanţiile, însă, au fost astfel impuse încât nicio cantitate de piei n-a intrat în ţară, renunţând toţi exportatorii la garanţii în schimbul beneficiilor realizate din vânzarea pieilor în străinătate.

După răspunsul în doi peri al ministrului V. Brătianu, d-l Madgearu voia să replice. Dep[utatul] liberal Florian l-a întrerupt cu o apostrofă injurioasă. D-l Mihalache a cerut preşedintelui să intervină. Dep[utatul] Florian, în loc să se astâmpere, insultă şi pe d-l Mihalache.

D[omnul] I. Mihalache a strigat atunci: «D-le preşedinte, nu putem tolera să fim terorizați de samsari». Replica d-lui Florian a fost o înjurătură de surugiu la adresa fostului ministru de domenii. Iar când, vehement, d-l I. Mihalache a cerut intervenţia prezidenţială, d-l Florian a aplicat o lovitură în piept d-lui Mihalache, dispărând în masa deputaţilor guvernamentali. Toată Camera, în picioare, vocifera, d-l I. Mihalache, urcând tribuna, a strigat arătând spre banca ministerială: «Începând de mâine, vom veni înarmaţi, spre a ne apăra de lichele. Declar însă că nu vom trage în acei care ne vor lovi, ci în membrii guvernului, care tolerează asemenea acte de banditism».

Spiritele erau foarte agitate... Majoritarii dezaprobau cu voce tare actul d-lui Gh. Florian. După câteva secunde, președintele a suspendat şedinţa. La redeschidere, președintele a rugat pe d-l I. Mihalache să retragă cuvântul «samsar», spre a aplica pedeapsa celui care a lovit. D-l Mihalache răspunde că nu retrage cuvântul, deoarece, de pe tribuna Camerei, s-a făcut dovada că dep[utatul] Florian este samsar, fără ca acesta să se fi dezvinovăţit. Preşedintele, nefiind mulţumit, trimite în judecata comisiei disciplinare pe d-l dep[utat] Florian, dar şi pe d-l Mihalache. Opoziţia protestează zgomotos. Dr. Lupu adresează preşedintelui câteva cuvinte, care nu se înţeleg. Dep[utatul] Florian îi strigă: «Taci, epilepticule!». În clipa aceasta, dep[utatul] ţărănist Ionel Lupescu s-a repezit după Florian şi, încă înainte ca acesta să se poată refugia, i-a tras câteva palme zdravene şi l-a trântit la pământ. În mijlocul vociferărilor opoziţiei şi a majorităţii, şedinţa se suspendă din nou”⁴.

Interesant la acest text e faptul că, deși dezaprobă înjurătura surugiască, autorul său pare că nu are nimic împotriva trântelilor parlamentare, atât timp cât chelfăneala e aplicată unui parlamentar obraznic. Din ceea ce am văzut mai sus, s-ar putea înțelege că bătaia poate fi luată în calcul ca o măsură eficientă de combatere a înjurăturii. Bătaia putea fi aplicată imediat, oricui arunca cu vorbe spurcate în cei din jurul său, indiferent de locul în care erau rostite cuvintele murdare.

După unii autori, înjurăturile și bătăile parlamentare reprezentau rezultatul modului defectuos în care își făceau treaba cei aflați în fruntea țării. Comportamentul parlamentarilor punea într-o lumină nefavorabilă însăși ideea de democrație. Iată ce spunea Octavian Goga în acest sens, în 1928, într-un articol publicat în Țara noastră:

„Centrul dărăpănării, care a atins viaţa de stat şi creşte luând proporţii nemaipomenite, e Parlamentul. În Dealul Patriarhiei, turpitudinea moralo-intelectuală a improvizat scene pe care orice congres al birjarilor sau hamalilor de porturi le-ar refuza cu indignare. Ultimele producţii de sub cupola care a văzut multe sunt pur şi simplu scârnăvii, fără precedent la noi ori în străinătate. Nu e revolta care a strigat acolo, sufletul revoluţionar al unor voinţe opuse, în clipa când se ciocnesc. Nu, e înjurătura odioasă a trivialităţii de bâlci. Cine a citit istoria Franţei ştie că nici Danton, nici Robespierre n-au înjurat de mamă când au declanşat furtuna pentru Drepturile omului. La obor însă, orice lustragiu, între două pahare de bragă, scuipă trei expresii parlamentare. O stârpiciune cerebrală şi atâta tot, vai de guvernul care nu poate opri această cascadă de noroi şi vai de opoziţia care crede că e de ajuns să ai salivă în cerul gurii ca să reclami din răsputeri conducerea statului. Încă vreo câteva şedinţe de genul celor recente şi marfa aşa-zisei democraţii din ţara românească nu mai ispiteşte pe nimeni”⁵.

Nu doar parlamentarii au fost vizați de șarja lui Octavian Goga, ci și gazetele acelei epoci. Mentalitatea de subsol a nenorociților meseriași ai condeiului se manifesta nestingherit în paginile de ziar. Coloanele gazetelor, spunea Octavian Goga, se avântau într-o nobilă întrecere cu retorica parlamentară:

„Gazetarul e un făt al hiperbolei prin excelenţă; ţinând pas, deci, cu politicianul pornograf, el devine de-a dreptul scatolog. Tonul ziarelor peste tot e azi de un libertinaj neobişnuit în gândire şi de-o scârbă fără măsură în formă, gazetele nu mai pot fi ţinute în casa oamenilor cumsecade, adjectivele lor put de la trei poşte”⁶.

Explicații referitoare la ceea ce spunea Octavian Goga despre ziarele epocii sale găsim într-un articol din revista Furnica. Iată ce spunea autorul textului la care facem referire aici:

„Eu mă rătăcisem odată, în tinerereţea mea, prin redacţia unui ziar, unde, dimineaţa, când ne întruneam toţi redactorii, directorul avea obiceiul să ne pună – şi să-şi pună în acelaşi timp şi lui – întrebarea stereotipă: «– Ei, astăzi, pe cine mai înjurăm?». Ştiam atâta, dimpreună cu directorul nostru, că o gazetă cotidiană putea să aibă succes, adică tiraj (pentru antreprenorii gazetei, aceste două noţiuni se confundau într-una singură) – putea, deci, să trăiască şi să prospere – fără talent, fără bun-simţ, fără onestitate de cugetare şi chiar fără gramatică, – fără înjurătură însă, era destinată să lâncezească şi să se ofilească în mijlocul obşteştei indiferenţe a onor. p. t. public cititor, adică, în cazul acesta, necititor”⁷.

Acest mod de a face gazetărie nu reprezenta însă o treabă ușoară. De pildă, un gazetar care nu deținea o funcție de conducere în redacția ziarului la care lucra nu putea să înjure mereu aceleași persoane. El trebuia să caute necontenit ținte noi:

„Nu era însă întotdeauna uşor să variezi înjurătura; aveam câteva «capete de turc», cum se zice, dar pe acelea şi le rezerva mai îndeosebi însuşi directorul, lăsând, ca orice patron ce se respectă, greutatea corvezilor pe umerii colaboratorilor. Atunci o luam şi noi la întâmplare: păzea de nenorocitul pe care ceasul lui cel rău şi lipsa de subiect a noastră ni-l scotea în cale. Necriticabil, după cum se ştie, nu e nimic în lumea aceasta; totul stă în proporţiile pe care le dai şi direcţia în care îţi îndrepți critica. De la cine ştie ce năzbâtie a notarului din Fefelei, te ridici vertiginos până la gulerul domnului ministru de interne, îl zgudui bine şi îl sudui şi mai bine, şi nu te opreşti până la mizerabila alcătuire a acestui regim oligarhic şi de teroare; – ai aşteptat la ghişeul poştei, pentru o scrisoare recomandată, cu cinci minute mai mult decât era în programul d-tale ce-ţi reclama în acel moment prezenţa imperioasă la aperitiv, – sau domnişoara de la telefon te-a lăsat să aştepţi în momente tot astfel, sau la fel de critice, – vai de capul domnului director general al P.T.T.! – N-ai găsit, cu permisul tău liber de clasa a I-a, destul loc pentru şapte cufere plus familia şi ghetele de care te-ai descălţat ca să-ţi soaniezi bătăturile, – domnul director general al C.F.R. trebuie să-şi dea numaidecât demisia; – şi fiindcă, al dracului, nu şi-o dă, iată subiect de campanie pentru câteva săptămâni, cel puţin”⁸.

E drept însă că unii calificau drept înjurătură chiar și „un articol obiectiv de critică”. Existau oameni de litere, după cum se arăta într-un articol din revista Universul literar, pentru care critica și înjurătura aveau același înțeles⁹. Cu alte cuvinte, orice text care nu era pe placul celui pe care-l viza risca să primească eticheta de înjurătură.

3. Cele mai eficiente înjurături sunt înjurăturile de cele sfinte

În 1885, în ziarul România liberă era publicat un articol în care li se cereau autorităților luarea unor măsuri severe împotriva celor spurcați la gură, care erau foarte mulți la număr. Orice înjurătură, spuneau cei din redacția ziarului România liberă, trebuia să fie aspru pedepsită. Doar așa, susțineau aceiași gazetari, puteau fi protejate urechile doamnelor și domnișoarelor care făceau greșeala de a ieși la plimbare pe străzile Bucureștiului. Iată un fragment din articolul publicat în ziarul menționat mai sus:

„Nu e lucrător în București care să fie în stare a vorbi trei cuvinte fără ca al patrulea să nu fie o înjurătură murdară. Nu e stradă în București prin care să poți trece fără ca să nu-ți atingă urechile cele mai pestilențiale înjurături. Nu e băiat mic în clasele mai de jos, – și mulți și din clase mai bune – în București, fără ca să nu fie un virtuos în expresiunile cele mai murdare, cu care s-a molipsit de la oameni mai vrâstnici și al căror înțeles abia-l pricepe. Dicționarul străzilor din Capitală te face să nu știi cum să treci cu doamne, domnișoare și copii pe ulițe fără ca la doi-trei pași să nu-ți plesnească obrazul de rușine, și adeseori te pomenești cu întrebarea naivă a unui copil: «Ce a zis omul, tata?». Dacă nu-i răspunzi sau dacă nu-i dai un răspuns mulțumitor, copilul întreabă pe servitoare, când se întoarce acasă”¹⁰.

Dintr-o știre publicată în ziarul Adevărul, în 1928, aflăm că românii din epoca interbelică înjurau cel mai mult la telefon:

„Direcția P.T.T. a dat un fel de comunicat: «Nu mai înjurați la telefon!» Cred că direcția poștei a făcut o greșeală. Înjurătura e o excelentă diversiune. Se spune chiar că în România n-a izbucnit revoluția – grație înjurăturii... După interdicția înjurăturii la telefon, abonații – înfuriați că numerele nu mai răspund – vor rupe firele, vor călca în picioare aparatele și, pătrunzând la Poștă, vor lua la bătaie personalul telefonic.

– Ascultă-mă, domnule director! Mai bine cu înjurătura, care – de când cu parlamentul... nici nu prea mai e măcar rușinoasă”¹¹.

Dintr-o altă sursă aflăm că, atunci când vorbim despre înjurătură, românul e frate cu ungurul, pentru că atât primul, cât și al doilea înjură mult. La un concurs internațional de rostit înjurături, spunea autorul unui text publicat în 1911, doar ungurii ar putea fi în stare să-i învingă pe români. În aceeași sursă se mai arată și că, din punct de vedere medical, înjurăturile au un efect pozitiv asupra omului. Cele mai eficiente înjurături sunt înjurăturile de cele sfinte. Autorul citat chiar vine cu un exemplu în acest sens:

„Se zice că pe vremurile când n-aveam încă drumuri de fier, un sfânt mitropolit, făcând o inspecție prin țară și călătorind cu cai de poștă înhămați la butca sa, la un moment, s-a înnămolit și caii nu o mai luau din loc.

– Cum să ieșim d-aici? întreabă mitropolitul pe surugiu.

– De, preasfinte, ar fi lesne de ieșit dacă mi-ai da voie să trag câțiva sfinți și câteva liturghii.

Mitropolitul i-a dat voie și, astfel, a putut să [se] urnească din loc”¹².

E incontestabil că mulți oameni cred că înjurătura îi poate ajuta să ducă la bun sfârșit sarcini care altfel ar fi imposibil de îndeplinit sau să găsească, într-un timp foarte scurt, obiectele pe care le-au rătăcit. Lucrurile stau așa doar în aparență, pentru că, spune același autor, înjurătura reprezintă, de fapt, o încordare a atenției, o opintire a energiei, care-l face pe om să reușească mai repede ceea ce își propune. Pentru poporul de jos, cele mai multe înjurături sunt niște „locuțiuni înflorite”, adevărate „oftaturi” soldățești ori surugești. În cele mai multe cazuri, cel care înjură nu se gândește la ceva anume, ci urmează pur și simplu o deprindere rea¹³.

Iată ce spunea autorul, urmărit de noi în această parte a lucrării, cu referire la înjurăturile naționale ale românilor, pe care le considera din cale-afară de murdare:

„Oare nu s-ar putea găsi un mijloc, nu ca să facem pe români să nu mai înjure deloc, dar cel puțin să-și mai civilizeze înjurăturile? În casa lui, înjure cineva cât va pofti, dar în public? dar pe stradă? La noi, nu poți să faci douăzeci de pași fără să nu auzi o murdărie, fără ca urechile să nu-ți fie înțepate de o expresiune obscenă, și nu numai oamenii din poporul de jos proferează în public, fără nicio sfială, asemenea expresiuni, dar și foarte mulți din aceia care se pretind culți. […] Treceți pe dinaintea lui Capșa, unde stau la pândă eleganții noștrii, și veți crede că sunteți la abator. Până și copiii înjură pe stradă în modul cel mai trivial. Unii părinți fac chiar haz când primele cuvinte pe care le rostește copilașul lor sunt o înjurătură. În orice țară civilizată, asemenea expresiuni sunt considerate ca un atentat la bunele moravuri și pedepsite de legi”¹⁴.

Până la votarea unei legi care să pedepsească proferarea obscenităților în public, același autor propunea ca ziarele să facă o largă propagandă pentru înlocuirea înjurăturilor murdare prin eufemisme¹⁵.

Mai arătăm aici și că printre cei care au vorbit despre obiceiul spurcat al românului de a înjura s-a aflat și Patriarhul Miron. El arăta, într-un text publicat în 1927, că, în multe locuri din țară, românul, copil sau adult, femeie sau bărbat, „suduie cu cea mai mare ușurătate și nepăsare, ba, de multe ori, chiar din glumă, din râs”¹⁶.

4. În loc de concluzii

La sfârșitul anului 1940, autorul unui articol din publicația Unirea poporului spunea că, în România primei jumătăți a secolului trecut, de la copilul care abia ştia să îndruge câteva vorbe şi până la bătrânul care umbla înclinat din cauza anilor care au trecut peste el, toţi înjurau¹⁷. Singura mângâiere era faptul că, atunci, femeile nu înjurau la fel de vârtos ca bărbații¹⁸. În timp ce unii gazetari credeau că înjurătura le-a fost adusă românilor de unele popoare străine, care au ajuns la un moment dat pe pământurile românești¹⁹, alții, mai puși pe glume, arătau că vorbele murdare au fost folosite chiar și de cei mai vechi oameni. În paginile revistei umoristice Furnica, de pildă, se arăta, într-un text apărut în 1929, că nu ar trebui să fim prea supărați pe cei care înjură, pentru că, până la urmă, cea dintâi înjurătură a fost trântită de însuși Adam, atunci când a înțeles cât de grea va fi viața lui în afara Grădinii Raiului²⁰.

Referințe bibliografice

Arhiva revistei/ Magazine archive. Furnica/The Ant, years: 1919 și 1929.

Arhiva revistei/ Magazine archive. Țara noastră/Our Country, years: 1928.

Arhiva ziarului/ Newspaper archive. Adevărul/The truth, years: 1911, 1928 and 1933.

Arhiva ziarului/ Newspaper archive. Gazeta Transilvaniei/ Transilvania Gazette, year 1924.

Arhiva ziarului/ Newspaper archive. Opinia/The Opinion, year 1906.

Arhiva ziarului/ Newspaper archive. Renașterea/ Renaissance, year 1927.

Arhiva ziarului/ Newspaper archive. România liberă/ Free Romania, year 1885.

Arhiva ziarului/ Newspaper archive.. Unirea poporului/ The union of the people, year 1940.

Arhiva ziarului/ Newspaper archive. Universul literar/ The literary universe, year 1925.