Cristinel Munteanu¹, Emanuel Grosu²

Abstract: The field of communication studies is an extremely various one, this diversity being generated by each and every science which deals in a specific manner with the object of communication or of language in itself. However, there are great efforts nowadays to build or to identify a coherent and unitary theory (or even a paradigm) in order to guide, in a transdisciplinary way, the sciences of such a vast domain. One of the relevant proposals in this regard, coming from Ioan S. Cârâc, is that of considering semiotics as a transdisciplinary method, or of taking as a paradigm Eugenio Coseriu’s integral linguistics.

Keywords: communication studies; interdisciplinarity; transdisciplinarity; paradigm; theory

Despre căutarea unei teorii coerente și unitare pentru domeniul interdisciplinar al știinţele comunicării

1. Într-o expunere critică, echilibrată şi lucidă, Bernard Miège îşi exprimă scepticismul cu privire la pertinenţa unor teorii generale ale comunicării. El apreciază că ştiinţele comunicării sunt departe de a fi ajuns la maturitate şi că „specialiştii” acestui domeniu nu au reuşit încă să ajungă la un consens asupra propriilor obiective de cercetare sau asupra problematicilor şi metodologiilor folosite. În ciuda faptului că aceste ştiinţe au un caracter recent iar obiectul lor de studiu este insuficient definit, se constată, în mod surprinzător, că în ultimele decenii „apar cu regularitate «teorii generale» noi, care nu caută să se sprijine pe cele disponibile deja şi nici măcar nu-şi propun să le critice sau cel puţin să le analizeze” (Miège, 2008, p. 204). Numărul acestor teorii, care pretind că se ocupă de întregul câmp al comunicării, a crescut considerabil, până în punctul în care a devenit dificil să mai găseşti legături sau evoluţii în vastul corpus de producţii teoretice. Nu este prea clar dacă avem de-a face cu „premisele unei reflecţii promiţătoare” sau, din contră, cu „primele semne ale fragmentării unui «câmp» prea întins”. Anumite contribuţii, realizate din perspectiva sociologiei funcţionaliste, a lingvisticii, a etnometodologiei, a interacţionismului, a Şcolii de la Palo Alto, a postmodernismului, au merite incontestabile în încercarea de a cuprinde ansamblul comunicării într-un singur sistem explicativ, însă niciuna – susţine Miège – nu a reuşit „să ducă la bun sfârşit ambiţiosul proiect «generalist»” (Miège, 2008, p. 205).

1.1. În acelaşi timp, cercetătorul francez evidenţiază o serie de lipsuri şi limite identificabile în cadrul orientărilor amintite:

• reducţionismul (de pildă, reducerea comunicării la informatizare şi la relaţia dintre om şi maşină);

• abstractizarea (neglijarea complexităţii socialului prin acordarea unei atenţii exagerate modelelor abstracte);

• privilegierea (abuzivă) a unei paradigme unice (insistenţa cu care abordările teoretice urmăresc să impună o paradigmă nouă, care să le detroneze pe cele anterioare);

• confundarea voită sau inconştientă a instanţelor vizate (de pildă, atunci când comunicarea socială este asimilată comunicării interpersonale ori limbajului);

• deriva futuristă (majoritatea tentativelor generaliste sunt contaminate de gândirea „post-[modernistă]”, lăsându-se impregnate de concepţii futuriste ori chiar mesianice);

• absenţa sau insuficienţa procedurilor de verificare empirică (se recurge la exemple nerelevante pentru argumentarea unor teorii globale sau chiar a unor extrapolări).

În fine, pe de altă parte, se atrage atenţia că respectivele cercetări apelează prea puţin la metodologiile specifice ştiinţelor sociale, în timp ce ştiinţele reale, filosofia şi anumite ştiinţe umaniste rămân în continuare majoritare (Miège, 2008, pp. 205-206).

1.2. În definitiv, ceea ce se constată în ultimul timp în această zonă este o îmbogăţire a „gândirii comunicaţionale”, întrucât ea nu se mai limitează, ca acum câteva decenii, „la abordarea empirico-liberală a mass-mediei, la modelul cibernetic (şi la «varianta» acestuia, sistemismul) ori la lingvistica structurală” (Miège, 2008, p. 31). Au apărut completări datorate unor abordări inspirate de economia politică (critică) a comunicării, de pragmatică, de sociologia interacţiunilor sociale, de sociologia tehnicii, de teoria receptării etc. Aşa se face că, în cele din urmă, perspectiva care s-a impus majorităţii cercetătorilor din ştiinţele informaţiei şi ale comunicării este interdisciplinaritatea. Bernard Miège consideră o astfel de perspectivă binevenită: „Este clar că articularea problematicii ştiinţelor sociale (sociologie, ştiinţe politice şi chiar ştiinţe economice) cu cea a ştiinţelor limbajului şi discursului (materializat sau nu sub formă de texte) se dovedeşte o abordare productivă, prin faptul că ne permite să punem în legătură evoluţia practicilor sociale cu producerea sensului. Rezultă interesul deosebit al ştiinţelor informaţiei şi comunicării pentru metodologiile interdisciplinare folosite în domeniile sociosemiologiei, semiopragmaticii sau al socioeconomiei.” (Miège, 2008, p. 248).

2. Cu siguranţă, domeniul ştiinţelor informării şi comunicării (SIC) este unul interdisciplinar, format din teritorii imense, în continuă şi rapidă extindere. Dificultatea este aceea de a descoperi articulaţii între aceste teritorii, de a cădea de acord asupra unui corpus minimal de referinţe teoretice (adică asupra unei paradigme). Este evident că disciplinele comunicării preiau numeroase modele din ştiinţele recunoscute, dar „pot ele oare să emită sau să producă un ansamblu de cunoştinţe cu adevărat proprii?” (Bougnoux, 2000, p. 9). Dacă se are în vedere conceptul clasic de «ştiinţă», ca reprezentând o unificare a fenomenelor prin formularea de legi şi, totodată, „o limbă bine făcută” (d’Alembert), atunci se observă că disciplinele comunicării, în diversitatea lor actuală, nu prea întrunesc criteriile de ştiinţificitate. Şi aceasta mai ales pentru că obiectul lor, „inserat, în ultimă analiză, într-o relaţie pragmatică de la subiect la subiect, se pretează cu greu unei elaborări riguroase” (Bougnoux, 2000, p. 143). În schimb, deşi apărute târziu, disciplinele comunicării propun ştiinţelor sociale deja constituite o lărgire a problematicilor lor, complicând însăşi ideea noastră despre raţiune, arătând că aceasta este mai degrabă un proces de comunicare veşnic deschis, o activitate neîncheiată, şi nu o stare: „În toate domeniile, de la raţionamentul izolat până la navigarea pe Internet, inteligenţa este o activitate de legătură şi de negociere, ai cărei parametri şi ale cărei aspecte multiple – mediatice, psihologice, sociale etc. – sunt studiate de SIC” (Bougnoux, 2000, p. 143).

La fel de descurajant se prezintă tabloul științelor comunicării și în învățământul universitar, unde domnește o anumită derută și unde, de altfel, putem asista la o veritabilă fragmentare a domeniului respectiv: „Studentul care se aventurează pe acest teritoriu [al ştiinţelor comunicării] va asista, în funcţie de universităţi şi de programe, la cursuri sensibil diferite; cât despre profesori şi cercetători, fiecare dintre ei deţine doar o bucăţică desprinsă din harta studiilor, şi le este greu, atunci când citesc lucrările colegilor lor, să cadă de acord asupra definiţiilor de bază sau să comunice bine.” (Bougnoux, 2000, p. 9).

3. În orice caz, cei care au încercat să reconstituie panorama acestui câmp de cercetare ori să scrie o istorie a teoriilor comunicării au constatat (ori s-au lovit de) următoarele probleme (pe care le vom sintetiza pornind de la Mattelart, 2001, pp. 5-6):

• faptul că noţiunea de «comunicare» are o mulţime de accepţii şi că această polifonie se îmbogăţeşte continuu cu glasuri noi rezultate din proliferarea tehnologiilor şi profesionalizarea tehnicilor;

• faptul că procesele de comunicare se găsesc la intersecţia mai multor discipline, trezind interesul filosofiei, istoriei, geografiei, psihologiei, sociologiei, etnologiei, economiei, ştiinţelor politice, biologiei, ciberneticii sau ştiinţelor cognitive;

• faptul că acest câmp de observaţii ştiinţifice, dispersat şi multilateral, se desfăşoară, de-a lungul istoriei, ca o tensiune sau ca o sfâşiere „între reţelele fizice şi cele imateriale, între biologic şi social, natură şi cultură, dispozitive tehnice şi discursuri, economie şi cultură, perspectivele micro şi macro, între sat şi glob, actor şi sistem, individ şi societate, liberul arbitru şi determinismele sociale” (Mattelart, 2001, p. 5);

• faptul că şi noţiunea de «teorie a comunicării» (ca şi noţiunea de «teorie», de altfel) se pretează la multiple interpretări, înregistrându-se diferenţe mari de la o şcoală la alta sau de la o epistemologie la alta. Mai mult decât atât, chiar denumirea de „şcoală” poate crea confuzii, întrucât unele aşa-zise „şcoli” nu par să prezinte acea omogenitate a componentelor pe care o cere termenul în cauză;

• faptul că acest domeniu special al ştiinţelor sociale, obsedat de problema propriei legitimităţi ştiinţifice, a adoptat scheme din ştiinţele naturii, adaptându-le prin intermediul unor analogii;

• faptul că o istorie exclusiv cronologică a teoriilor comunicării nu este posibilă, deoarece se constată un flux şi un reflux al problematicilor: puncte de vedere socotite depăşite revin în forţă obligând la o reconsiderare a concepţiilor dominante într-o anumită perioadă;

• faptul că în acest câmp de cunoaştere, mai mult decât în oricare altul, există o puternică tentaţie de a şterge cu buretele toate eforturile şi toate descoperirile înaintaşilor, inducându-se falsa idee că aici totul rămâne să fie creat.

4. Prin urmare, devine evident că domeniul științelor comunicării este unul foarte divers, diversitatea fiind dată de specificul fiecărei științe în parte care vine cu abordarea sa particulară asupra comunicării ori asupra limbajului. Cu toate acestea, există eforturi de a construi ori de a identifica o teorie coerentă și unitară sau o paradigmă care să ghideze, într-o modalitate transdisciplinară, științele din acest domeniu vast. Una dintre propunerile relevante în acest sens, venind dinspre regretatul universitar Ioan S. Cârâc, este aceea de a lua drept metodă transdisciplinară chiar semiotica sau chiar lingvistica integrală elaborată de Eugeniu Coșeriu.

4.1. Termenul paradigmă provine, în ultimă instanţă, din greaca veche, unde însemna ‘modelʼ. În linii mari, semnificaţia etimologică a cuvântului s-a conservat în termenul specializat al zilelor noastre, întrucât, în ştiinţă, o paradigmă reprezintă un ansamblu de elemente epistemologice (teoretice şi conceptuale) coerente „care servesc drept cadru de referinţă comunităţii cercetătorilor dintr-o ramură ştiinţifică sau alta” (T.S. Kuhn, apud Mucchielli, 2005, p. 15). Altfel spus, o paradigmă este „modul global în care oamenii de ştiinţă privesc fenomenele” (Cârâc, 2003, p. 9). După cum vom vedea, conceptul în cauză are legătură cu transdisciplinaritatea. Se pare că niciun fenomen – susţine Alex Mucchielli – nu poate fi analizat fără apelul la o paradigmă, care ar fi, totodată, „un mecanism de selectare şi de recompunere destinat să facă o anumită realitate inteligibilă” (Mucchielli, 2005, p. 16), adică să-i confere sens.

În devenirea istorică a unei ştiinţe particulare, paradigmele se pot succeda, se pot înlocui. Mai mult decât atât, schimbări de paradigmă se constată şi „la nivel macro-”, adică la modul în care ştiinţa în general ajunge să judece realitatea. De pildă, în secolul al XX-lea (mai ales în a doua jumătate a sa) s-a înregistrat o schimbare de paradigmă în abordarea ştiinţifică a realităţii, prin „trecerea de la modul de gândire analitic, specific ştiinţei tradiţionale, la modul de gândire sintetic, globalist” (Cârâc, 2003, p. 10). Înainte, încă din vremea lui Aristotel, studierea fiecărui domeniu se făcea independent de celelalte ştiinţe, procedându-se analitic: se studiau „felii de realitate” – realitatea fizicii, a chimiei, a biologiei etc. Iar obiectivitatea, în ştiinţa clasică, era înţeleasă ca o descompunere a realităţii (în virtutea metodei analitice) în cât mai multe elemente / obiecte izolate, adică despărţite atât de întregul realităţii, cât şi de observatorul uman (cf. Lohisse, 2002, pp. 20-21). O astfel de modalitate de a privi problema nu este condamnabilă şi îşi păstrează valoarea de cunoaştere, însă ar fi nevoie să încercăm să mergem şi pe o cale sintetică, gândind şi studiind realitatea ca un întreg nefărâmiţat. De altfel, noua paradigmă este motivată de progresele ştiinţei şi ale filosofiei (progrese asupra cărora nu mai insistăm aici). Consecinţele principale ale mutaţiei de la gândirea analitică la cea sintetică sunt: interdisciplinaritatea şi trecerea de la reflecţia teoretică la cea metateoretică (Cârâc, 2003, p. 18). În cele ce urmează, ne vom ocupa cu precădere de noţiunea de interdisciplinaritate.

4.2. Termenul de interdisciplinaritate (ce poate fi socotit un termen – umbrelă) acoperă mai multe tipuri de cooperare şi de întrepătrundere a disciplinelor: multi- sau pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea (propriu-zisă), transdisciplinaritatea (acestea putând fi considerate, de fapt, „grade de interdisciplinaritate”). „Metaforic vorbind, interdisciplinaritatea înseamnă stabilirea de «relaţii diplomatice» între discipline” (Cârâc, 2003, p. 21). De altfel, însăşi etimologia cuvântului trimite la ceea ce se află între discipline, ca legătură sau ca punte între ele.

Multi- sau pluridisciplinaritatea, ca prim grad al interdisciplinarităţii, presupune „coexistenţa unor discipline şi metode de cercetare, fără a fi necesară definirea principiului acestei îmbinări” (Miège, 2008, p. 247). Cercetarea pluridisciplinară înseamnă să studiezi obiectul unei anumite discipline din perspectiva altei / altor discipline, cu menţiunea că respectivele discipline nu sunt solicitate decât pentru obiective parţiale sau instrumentalizate.

În schimb, transdisciplinaritatea implică ideea de traversare, de legătură, referindu-se (aşa cum o indică prefixul „trans-”) la „ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline, şi înăuntrul diverselor discipline şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea sa este înţelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind unitatea cunoaşterii” (Basarab Nicolescu, apud Cârâc, 2003, p. 22). Din acest motiv, filosofia este văzută drept gradul suprem al transdisciplinarităţii. Şi, de altfel, cel puţin în cultura europeană, în mai toate epocile (cu unele întreruperi) şi în prezent, principala formă de manifestare a transdisciplinarităţii a fost şi este logica.

4.3. Tot aici ar trebui amintit şi discutat şi termenul de pilotare, vehiculat în limbajul ştiinţei actuale. Ce înseamnă că o ştiinţă „pilotează” alte ştiinţe sau că este o „ştiinţă pilot”? Ei bine, se apreciază că o ştiinţă devine ştiinţă pilot pentru alte ştiinţe atunci când, pe baza unor „izomorfisme” (adică ‘identităţi de structurăʼ) dintre anumite fenomene din ştiinţa în cauză şi anumite fenomene din celelalte ştiinţe, o serie de modele elaborate de această ştiinţă pot fi utilizate şi de către celelalte ştiinţe (cf. Solomon Marcus, apud Cârâc, 2003, p. 26). Altfel spus, „pilotarea” reprezintă un transfer de metodologie motivat de existenţa unor izomorfisme.

Ca exemple de ştiinţe pilot, pot fi menţionate matematica, cibernetica, teoria sistemelor, care, în calitatea lor de discipline autonome, au reuşit să „piloteze” numeroase alte discipline. S-a mers până în punctul în care să se spună că, dacă un domeniu de cercetare nu poate fi formalizat matematic, atunci nu este o ştiinţă! Şi, întrucât ştiinţele umaniste rezistau, în mare măsură, formalizării matematice, a fost propusă, ca ştiinţă pilot pentru acestea, lingvistica structurală. În consecinţă, lingvistica structurală (reprezentând doar o formă istorică a lingvisticii in genere) a ajuns să „piloteze” ştiinţe precum antropologia, folcloristica, teoria literaturii, teoria teatrului, filmologia, economia etc. Această pretenţie de „ştiinţă pilot” a lingvisticii structurale s-a dovedit a fi, în cele din urmă, o iluzie, arătându-şi limitele. Era normal să fie aşa, pentru că realitatea culturală nu este alcătuită numai din structuri.

5. Din acest motiv, se susţine, în ultima vreme, pe drept cuvânt, că lingvistica integrală, elaborată de savantul român Eugeniu Coşeriu, „are mult mai multe şanse de a «pilota» ştiinţele umaniste, desigur, nu în manieră doctrinală şi/sau transpoziţională, ci în manieră funcţională, adică instrumentală” (Cârâc, 2003, pp. 25-26; vezi și Coseriu, 1980, pp. 243-268). Firește, lingvistica integrală nu aspiră nicidecum să piloteze științe non-umaniste. Ştiinţele umaniste, numite şi „slabe”, sunt opuse ştiinţelor exacte, considerate „tari”. Fără îndoială, calificativul „slab” este peiorativ în cazul de faţă. Eugeniu Coșeriu susținea frecvent că, într-un anume sens, ştiinţele umaniste sunt mai exacte decât cele numite „exacte”, întrucât, în cercetarea unui fenomen (omenesc sau cultural prin excelenţă), se porneşte întotdeauna de la o bază sigură (intervine „cunoaşterea originară”, după Husserl), deoarece avem de-a face cu activităţi sau fapte al căror subiect / agent este omul, pe câtă vreme, în cazul ştiinţelor naturii, bunăoară, nu există o atare siguranţă: se formulează ipoteze care se pot confirma sau nu. Pe de altă parte, disciplinele umaniste sunt mai dificile decât cele exacte, fiindcă, manifestându-se în lumea libertăţii şi a finalităţii, acţiunile omeneşti nu pot fi prezise, în timp ce fenomenele fizice, de pildă, pot fi anticipate, dacă au loc în aceleaşi împrejurări (de exemplu, în condiţii normale de presiune, apa fierbe mereu la 100 ^oC).

Referințe bibliografice

Bougnoux, D. (2000). Introducere în ştiinţele comunicării/Introduction to communication studies. Iași: Polirom.

Cârâc, I.S. (2003). Teoria şi practica semnului/The theory and practice of signs. Iași: Institutul European.

Coseriu, E. (1980). „Interdisciplinarità e linguaggio/Interdisciplinarity and language” [1980], in Coseriu, E. (2007). Il linguaggio e l’uomo attuale. Saggi di filosofia del linguaggio/Language and the contemporary man. Studies in the philosophy of language. Verona: Edizioni Centro Studi Campostrini, pp. 243-268.

Lohisse, J. (2002). Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune/Communication. From mechanical transmission to interaction. Iași: Polirom.

Mattelart, A. (2001). Istoria teoriilor comunicării/The history of communication theories. Iași: Polirom.

Miège, B. (2008). Informaţie şi comunicare. În căutarea logicii sociale/Information and communication. Looking for a social logic. Iași: Polirom.

Mucchielli, A. (2005). Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare/The art of communication. Methods, forms and the psychology of communication situations. Iași: Polirom.