Coriolan Pãunescu1
Icoană în destin Mamă, te văd în aburul de pâine caldă sub cerul ce-amiroase a vin de viţă rară ori poate-n aerul ce chipul tău îți scaldă lângă fântâna veche de vârstă seculară. Și vezi, deasupra-n lan cum zboară cucul când iată macii roșii se scutură de floare și dintre văi adânci trimite o boare nucul de iod şi împărtășire profund înnoitoare. Și cum stai dreaptă în mareea de lumină și-n viul întuneric din noaptea-ţi selenară, te văd ca o prințesă prin lumea ta străină ori o icoană blândă din amurgiri de seară. Și cum privesc spre rama goală din perete îmi spui că-i parcă locul în ea să mi-te-așezi într-un chenar format din patru linii drepte care în lumea noastră te-ndeamnă să visezi. Și totuși nu pot face minuni privind spre tine deși-s mirat în taină de chipu-ţi slab și blând dar nici cuvântul magic, prevestitor de bine, nu-l pot rosti în trepte ori până-n cer urcând.
|
|
|
Lumina pe frunze se rescrie
În peretele alb priveşte tabloul cu roze
iluminând prin sepalele verzi şi tardive
unde iubirea urcă-n talazuri de-osmoze
şi noaptea se şterge-n dungi succesive.
Știu că n-ajung chemările pânzei în sine
când umbre-n celule vorbesc de dezastre
iar covorul pictat în reci și-nroșite rubine
mai schimbă iar faţa povestilor noastre.
Panoul de verde e scris pe frunze cu nume
intrate în gând şi în trupuri vechi împlinite
dar iată cum vremea ni s-așterne pe urme
aflate-n genomuri tardiv şi strict primenite.
Iar sus toate stelele sunt parcă răsfrânte
în planuri ce vor străpunge marele nord,
cărări deschizând prin spații mai strâmte
cu diastole pulsând într-un altfel de cord.
Abstracţiuni tutelare
În trista lui hlamidă tot galbenă și lungă
un tânăr înger s-a întors străin spre mine
şi-n minte-i aud glasul ce-ar da să plângă
că-n umărul din lut s-a tot închis pre sine.
Şi steaua însoţindu-l în cerul fără margini
clipeşte dârz prin geana-nsorită şi rotundă
reaprinzând în suflet atâtea vechi imagini
ce-n limpedea lumină e gata să pătrundă.
Şi-n vremea ce-l urmează-n arhaica umbelă
mult însorite valuri nasc murmure barbare
pe când în noapte dalbă o undă prea rebelă
pătrunde-n seara vidă cu-a umbrelor mirare.
Apoi, în haina de-argint, cu o steluță-n mână,
pe drumul robilor gătit cu înflăcărări de astre,
el pare că-i desprins din vremi ce vor s-apună
când marile înalturi urcă-n eternități albastre.
Peste nori cenuşii
Ascultam vorbind în margine de vreme
că s-ar fi scris demult, pe cine știe unde,
trei romane triste și puzderii de poeme
unde trupu-mi tânăr și rănit s-ascunde.
Și din cer aflam pe un alt tărâm deodată
că poeţii niciodată în stihuri nu mai mor
și că doar o litera de plumb, nereciclată,
poate să rescrie un final de lume și de dor.
Palidă de-atunci pe boltă stăpânește luna
până gândul prelucrează înaltele porunci,
și din ceruri cânturi se dezlănțuie furtuna
pentru acei ce suntem tari ca niște stânci.
Prefaceri
În lume nu ştiu cine mai cântă din frunze
şi cine scrie pe-o galactică stea tresărind
când roua albă s-aşterne pe netede buze
iar făcliile nopţii pe un umăr se aprind.
Dar, iată, că vremea-i veşnic ursuză, sucită -
nu mai tresare când trece-n temutul ei nor
iar peste glia de aur umbra-n lumina vrăjită
decorează câmpia cu o ciudată idee de zbor.
Vântul nebun de pădure rătăcind în talazuri
ca un vârf istoric din nordul furtunii venind
mai urcă pe vele bătrâne și triste barcazuri,
trecând prin stranii oceane ce tresar licărind.
Uite, se clatină lumea ca un rânjet de fiară
ce se transformă în tainică și ireală himeră
și din prea înalturi pornesc acum să tresară
universuri vibrând într-o apocaliptică sferă.
Pe pământ ca o umbră
Plină de mânie, lupoaica venise spre mine
iar eu de groază printre oameni am fugit -
m-a urmărit cu ochii o oră-ntreagă şi în fine
când m-am întors spre dânsa, i-am vorbit:
Ce vrei tu, zgripţuroaică searbădă a lumii
de ce prin bozii de toamnă mă urmăreşti?
iar colţii ascuţiţi, mi-i arăţi în galbenul lunii,
şi-mi spui ce rea fiinţă prin lume mai eşti…
Şi uite că de tine, lupoaico, nu-mi pasă-n veci
chiar de urli în noapte pe la tăcute ferestre
spunându-mi că din ele tu niciodată nu pleci
şi rămâi spânzurată-n lumini atât de terestre.
Şi, vai, ce urlet trimiţi de-a lungul pădurii
şi-ameninţări cumplite prin norii semeţi!
Dar te ochesc, precum odinioară străbunii,
te nimereau cu ascuțitele noastre săgeţi.
Şi crede-mă himeră ce luneci din nicăieri
că-n palida iarbă nicicând nu vei pătrunde
şi că pe urme-ţi calcă vitejii nopţii străjeri
să te prindă în șuvoiul năvalnic din unde.
Un mare turnir
Nu-mi pasă, tigrule, că te ţii de mine urlând
de parcă cobori din neant pe rotundul pământ -
eu sunt cel ce calcă pe bolta de cer luminând,
precum ademenirea de albe sirene prin cânt.
Nu-mi pasă că te strecori cu blana ta lungă
care flutură astăzi ca o trenă-n viscol şi ploi
în timp ce pe marile ziduri cu ţipăt m-alungă
pasărea albă ce se întoarce cu zborul în noi.
Nu-mi pasă că iar mă strigi pe nume de copil
şi nici că te ştiu purtată-n galop pe viile zări,
e destul că în tine-i un Soare luminos și subtil
ce vine pe-o creanga de ulm şi din trei irizări.
Nu-mi pasă că vântul adie pe-aripa unui zefir
purtându-te, tigrule, pe atâtea tăcute culori
şi nici că sub boltă începe azi un mare turnir
între tine şi cel ce s-o naşte pe crucea din nori.
Povestea asinului
Când liberul asin vine pe pajiștea milei
mă întreb prin care viaţă el a mai trecut
și-n care oră tristă dintr-un răstimp al zilei
sălbatica-i ivire prin în lume s-a pierdut?
Şi nu-mi răspund, deși-nspre mine îndată
asinul vine cu ochii blânzi învăluiți în rouă,
știind că-n suflet s-a mai deschis o poartă
pe care intră sprinten ca o poveste nouă.
Și-n clipa care trece în jur nu mai rămâne
decât un fum subțire peste o cărare ninsă
plecând din algoritmul trist al unui mâine
spre un destin ambiguu de lacrimă prelinsă.
Târziu pe firava-i spinare, Iisus trece-n iubire
şi umbra-I simte calea dintr-un pios trecut
spre care văd genunchi plecaţi întru smerire
cu Steaua care-L poartă prin ceru-I neștiut.
Din copilărie*
Cumpără-mi, mamă, acest câine
şi iartă-mă că n-am uitat să ţi-l cer!
Cumpără-l pentru el, pentru mine
chiar de la crudul urbei hingher.
Uite, mamă, ce blânzi ochi mai are,
tu crezi c-ar putea să muște un om?
Promit să-i dau mereu de mâncare
și casă din stele să-i fac sub un pom.
Cumpără-mi, mamă, frumosul câine
că uite ce mare și bun m-am făcut
și-astăzi tot ce eu mai cer, de la tine,
e acest câine prin chinul lumii trecut.
*Se dedică, cu dragoste, nepotului meu Filip!
Cumpără-mi, mamă, ființa nătângă
ca o mare și nostimă jucărie de pluș,
că uite ochii lui sunt gata să plângă
și-i tremură-n frunte o pată de tuș.
Hai, cumpără-l, pentru el, pentru mine
în magia acestei prea luminate întâlniri,
că nici să plâng acum nu-mi mai vine
când în brațe strâng trupul acestei iubiri.
Pe cărarea albă însă dintr-un oftat de clipă
vremurile par că nu au noimă și nici stare
cărțile parându-mi doar o zbatere de-aripă
ori vreun semn din ceruri sau de întrebare.
Despărţire
Bătrâne, ce dor cumplit mi-a fost de tine
și prin câte întâmplări mirabile-am trecut
de nu te mai aflam trecând pe lângă mine
prin crugul nevoinţei în care m-am zbătut.
Îţi cer acum o vorbă ori un crâmpei de cânt
din tot ce aveai să-mi spui demult, străine,
ori să învăţ cum apa vie umblă sub pământ
şi cum răsuflă vremea în timpul care vine.
Tot mai credeam că o să mă chemi sub tei
s-ascult prin timp cum plânge singur lemnul
când pomul tânăr cade răstignit sub stei
și ni se sparg prin case oglinzile și semnul.
Şi cât de liber eşti pe drumul sfânt şi nins
cu astrul nopţii necontenit purtat în mână
când ca un rege antic, solemn şi neînvins
te reclădeşti prin spaţiul mistic în furtună.
Tu nu mă vezi, prietene şi crede-mă nici eu,
fiindcă pornim pe axe de-a pururi separate
dar iată că-n lumină spune eternul semizeu
că trecem iarăşi pragul plantelor nemoarte.
Alte chemări nu pot avea
Eu, poate, mă lovesc de un ferm şi rece zid
tot ridicând privirea către umbra-ţi surdă
spre care mă împinge chemarea ta din vid
pe unde zburdă-n vreme fiinţa mea zăludă.
E prea târziu şi iată vântu-n inimă cum bate
iar tu-mi apari acum dintr-un trecut plebeu
prin care vremea strigă voind a ne desparte
de tot ce nu ştim încă, dar se va şti mereu.
Acum mi-e încă liber şi mai paşnic drumul
şi totuşi felinarele sub vremuri reci se sting -
în cântece mai zboară frunzişuri cu duiumul
prin timpul care iată nu pot să-l mai resping.
Şi, crede-mă, în van nu pot chemării să strig
nici valul să-l opresc grăbit din amplu-i mers
şi parcă însingurat mă simt cuprins de frig
iar din memorie atâtea cuvinte mi s-au şters.
Din povești siberiene
O, și cum mai răsună, cum mai răsună
văzduhul prea alb al eternizatei taigale,
ruseasca pădure ce vântul o înstrună
prin aspre armonici cu plânsuri de jale.
O, câini divini, ce trag nesfârşitele sănii
pe care cineva nestrigat le tot amână,
cum de mai stau printr-atâtea dihănii
răsărind prin zăpezile aprinse pe lună?
O, cum crişcă, lupi prin asprele geruri
de frica celor ce mai vor să-i împuşte
cu salve de arginturi căzute din nouri
prin hulpave guri ce sunt gata să muște.
O, și cum bate polarul vânt pe sub șenile
şi fulgeră abuziv în luminiș de mesteceni
transmițând cumplite mesaje în noile zile
și-un salut arbitrar de la foștii prieteni.
Răsună taigaua, să tot asculţi cum răsună
ca un fluier din veacuri ce-o vrea deturnată
într-o viața abruptă şi cumplit de păgână,
rusească Siberie, prin lumi etern vinovată.
Înaltele spaime
Ştiu cum vine timpul, prea viu şi anacronic,
pe sub marginea lumii târzii şi concrete
pe unde destinul s-abate cu pas melancolic
şi-ascultă cum ţipă pe urme tardive regrete.
Încotro se mai plimbă, prin înaltele spaime,
pădurea din ochii secatelor lacuri păgâne
când cerul s-a întors şi vrea să-şi destrame
visări din lumea-simbol, de azi şi de mâine?
Acum, nimeni, chiar nimeni nu mai răspunde
de parcă suntem iar condamnați la tăcere
iar noaptea vine tiptil prin spoturi de unde
şi strigă că ni-i trupul sfâşiat de multă durere.
Da, vine timpul târziu şi mereu nestatornic
iar noi ne supunem ca nişte miei la jertfire
şi parcă cineva ne priveşte din lume, ironic,
când fugim brownian de-o pretinsă iubire.
1Conf.univ.dr., Universitatea Danubius din Galaţi.