Ilie MATEI: ,,Pe tărâmuri lumeşti”

Coriolan Păunescu¹

Ieri noapte, când am aprins veioza, gest aproape ritualic, de la un timp, Ilie Matei, pe care îl cunoscusem, decurând, prin intermediul scriitorului Sterian Vicol, mă privea, cu reproş, dintr-o fotografie încastrată în cuprinsul unei coperte de carte, intitulată: ,,Pe tărâmuri lumeşti”, apărută, în acest an, la Editura ,,Phoebus” din Galaţi.

Mi-am amintit, aproape brusc, că promisesem, lui Ilie Matei, câteva rânduri, despre cartea lui, ,,Pe tărâmuri lumeşti”, evident la revista Porto-Franco, condusă de autorul Edenei, cel care, de când a depăşit şapte decenii de viaţă, strânge, la sufletul său, tot felul de autori, tineri şi… mai puţin tineri.

Pe unii, câteodată, îi dă în grija prietenilor, literari desigur, să-i citească, să-i doprosească, şi să le arate, cum spune, chiar Sterian Vicol, drumul şi umbletul, care…li se potriveşte. Dar, răsfoind cartea botoşăneanului, Ilie Matei, demult aciuat în oraşul Dunării lui Ivanovici, unde înflorise cândva, siderurgia romţânească, constat că părintele tărâmurilor lumeşti este chiar un poet veritabil! Mai mult, cartea lui, pe care tocmai o deschisesem, în noaptea-mi cu…insomnii de mătase, nu era prima, ci a cincea lucrare editorial publicată în viaţa sa. Şi, ca totul să fie şi mai surprinzător, constat, într-o notiţă de ziar, că plachetele lui Ilie Matei beneficiaseră, deja, şi de câteva cronici, apărute sub mai multe semnături, între care şi ale doamnelor Virginia Chiriac şi Cezarina Adamescu, în reviste de pe malul bătrânului Istru, în trecerea lui, fulgerată, spre Marea cea Mare.

,,Cădeau din ceruri fulgi mari de zăpadă/In inimă mi se cuibăreau mai multe idei/După viaţă alergam, ca după o pradă/In spinare îmi purtam, ostenit, anii mei” (Pastilă de amar, p.4) scrie Ilie Matei, sosit în acest El-Dorado al Dunării, care, pe vremuri, era ,,nava amiral a siderurgiei româneşti”, din Galaţi, menită să ofere, pe atunci, multe înlesniri, materiale şi spirituale, tinerilor ce evadaseră din îmbătrânitele noastre sate româneşti.

Desigur, poemul are, şi nu întâmplător, o încărcătură dramatică, fiindcă, într-o cocserie, munca nu-i deloc uşoară, chiar şi pentru poetul nostru, care, între timp, dobândise studii, inginereşti, ce-l situau printre conducătorii acelui important loc de muncă. ,,Adevărata iarna s-aşează prin cetate/Câţiva subiecţi care mai zăboveam la o bere/ Căutam iar medicamente compensate-/ Conta totuşi cine trăieşte şi cine mai piere(…)”, mărturiseşte poetul, la aceeaşi pagină, cu un fel de obidă, de data aceasta…capitalistă sau, dacă vreţi, democratică sau postcomunistă.

In carte, trăirile lui Ilie Matei cresc, aş zice exponenţial, pe măsură ce noua societate, românească, avansează, cum altfel…decât impetuos, în economia capitalistă a lumii: ,,Pământu-acesta mă saltă la viaţă/Cu lacrimile mele l-am udat ades/Tranzitez prin economia de piaţă/ Bolnav fiind de insomnie şi stres” (Pământul acesta, p.8), mărturiseşte Ilie Matei, punând degetul pe noile răni, apărute pe trupul său, care nu pare, deloc, să exulte de fericire.

Iată, un alt exemplu: ,,Trece ziua prin cuptoare de vară/Oasele cruce mi le duc în spinare/Ostenit târăsc o fabuloasă povară/Paşii mei stăruie, stăruie-n alergare” (Paşi în tranziţie, p.9). Dar, şi mai aproape de autenticul pe care ni-l propune poetul, este o strofă, epigramatică, din acelaşi poem: ,,Cu multe amintiri în suflet am rămas/ Respiraţia mea este un jalnic suspin/ Starea asta de tranziţie îmi iese pe nas/ Adevărul îl găsesc într-o sticlă cu vin”, ceea ce nu poate fi condamnabil, câtă vreme tristeţia ne vine, prin resorturile poeziei, de la un făuritor al noii societăţi, româneşti, care pare să nu fie, deocamdată, pe drumurile ce i-Au fost hărăzite.

In aceste condiţii, nici în iubire poetul nu pare să fie prea fericit: ,,In tranzit terestru respir, plutesc şi zac/ Sedus mă ştiu de multe plăceri lumeşti -/ Priveşte, iubito, la lemnul acestui copac/Astfel arată omul pe care tu…îl iubeşti” (Postscriptum, p.14).

Intr-un sonet, intitulat chiar…Sonet (p.20), poetul Ilie Matei recurge la metafore cu tâlc, preluate din lumea unor animale, cunoscute pentru perfida lor existenţă, laolaltă cu oamenii: ,,Undeva, acolo, oile pasc molcom/Pe caldarâm sau mai la vale/ Celebrul lup se regăseşte în om/La bârsane lupii dau adesea târcoale”. Aici, intenţionat, deznodământul este lăsat pe seama cititorului, care va continua, cu discreţie, poema - de fapt povestea ei - folosindu-se de propria-i imaginaţie.

Din cele văzute, până aici, poezia lui Ilie Matei ne apare, în special ca o alcătuire, mai mult proteică decât suavă, către cititor luând drumul unei intenţionalităţi, născută dintr-o absolută nevoie de comunicare şi atitudine, faţă de prezentul unei epoci, pe care o străbatem, cu toţii, într-un mod diferit, şi, adesea, dureros resimţită ca atare.

Poetul, în mod categoric, pare surprins (dar cine nu este?) de turnura pe care deja au luat-o lucrurile, în ţara lui, postrevoluţionară, care, la început, îi părea pe deplin dătătoare de-o binecuvântată speranţă.

Şi cum este astăzi? ,,Străinii sunt astăzi stăpânii casei mele/ Cei patru pereţi sunt dărăpănaţi acum/ Ruginite deja-mi simt picioarele grele/ Şi deranjez cumva şi praful pe drum” (Lor, p.46), zice poetul. Desigur, se recunoaşte uşor atât imaginile intrinseci, oarecum bănuite, cât şi ,,casa” care, în fapt, întruchipeaza ţara poetului, care, iată, a ajuns o adevărată ruină!

Poezia lui Ilie Matei, de regulă, oscilează cel puţin între doi parametri existenţiali. Şi anume, între meditaţia autentică, trăită la tot pasul de autor, şi, fireşte, o anume revolta, generată de marile lui dezamăgiri, care sunt şi ale noastre, evident atunci când nu suntem, cumva, adevăraţi ipocriţi de serviciu! In subsidiar, descoperim fragilitatea vieţii actuale, trăită în teama de pericolele, ce apar, şi astăzi, la fiecare pas de sinceritate şi, desigur, de potenţialul dezastru, repetabil, la răscrucea unor imperii, deghizate, ce par să înstăpânească definitiv universul.

Şi, fără îndoială, cartea lui Ilie Matei are, în cuprinsul ei, nu doar un mesaj umanitar (şi de luciditate), ci şi unul de vulnerabilitate, de revoltă şi teamă, administrate asupra a tot ce încă ne înconjoară, în afară de Marea cea Mare, care, iată, ne ocroteşte, energetic, de atâtea şi atâtea milenii, ca unic prieten al daco-românilor, de aici, şi de pretutindeni.