Institutul Dunării

ENCICLOPEDIA DUNĂRII-ÎMPLINIREA UNUI VIS PENTRU REGELE FLUVIILOR EUROPENE

Gheorghe Felea¹

Inegalabilul Iorga mărturisea în: Chestiunea Dunării: Marele fluviu Dunărea m-a atras întotdeauna şi a fost şi este dispus oricând și pentru oricine să-și spună povestea. Dar trebuie să știi și să vrei să o asculți. Mutatis mutandis, Immanuel Kant, în partea finală a Criticii rațiunii pure, afirma că tot interesul rațiunii este cuprins în următoarele trei întrebări: Ce pot ști ?, Ce trebuie să fac ?, Ce-mi este îngăduit să sper?.

Unele răspunsuri la interogațiile anterioare, raportate la Chestiunea Dunării au fost formulate, încă din 2019, în Scrisoarea de intenție a Grupului de Inițiativă Academică a Proiectului de studiere multidisciplinară a arealului Dunării și în Apelul din cadrul Conferinței Dunărea, Axă a Identității Europene. În documentul amintit s-a lansat ideea redactării unei sinteze pusă sub sigla Enciclopedia Dunării. Lucrarea, organizată tematic, urma să concentreze forțe pentru a putea acoperi și finaliza textele aferente domeniului. În scrisoare se enumeră câteva teme: navigație, fonii, etnii și limbi, instituții religioase și laice, cetăți, târguri și orașe etc. aspecte care, împreună cu multe altele, urmau să fie incluse în Enciclopedie.

În Scrisoarea de intenție se avansau și unele soluții organizatorice pentru concretizarea demersului, cea mai importantă fiind înființarea Institutului Dunării, o structură multinațională, în care să se regăsească universitățile partenere. Evident, se afirma în document, megaproiectul Enciclopedia Dunării solicită concentrarea și coparticiparea forțelor științifice ale tuturor partenerilor, eventual și atragerea unor noi contributori din afara mediului academic. De asemenea, realizarea, în premieră, a Enciclopediei presupune acces la arhive, la muzee, la instituții de cultură, organisme abilitate etc. care să asigure finalizarea cu succes și de mare impact gnoseologic a proiectului.

Realizarea unei Enciclopedii a Dunării în accepția Scrisorii de intenție a Grupului de Inițiativă Academică a Proiectului pare a fi extrasă din viziunea lui Jean Bart asupra temei pentru că, în Cartea Dunărei, acesta considera că: „Noi, urmaşii dacilor, trebuie să reînviem Cultul Dunării deoarece în faţa Dunărei, subjugat de măreţia acestui fenomen al naturei,… te întrebi cu mirare: De unde vine? Cum s-a format uriaşa masă lichidă? Cum poate curge neîntrerupt, de mii de ani, spre mare? Fără sfârşit? Fără răgaz? Ce bogăţii poartă în navele cari plutesc pe tulburele unde? Ce bogăţii ascunde în noaptea fundului ei? Ce rol a jucat apa aceasta în istoria omenirei? Câte neamuri şi seminţii nu s-au perindat pe drumul ei de apă..... Unde sunt? Ce urme au lăsat în lunga scurgere a veacurilor? Câte cetăţi, oraşe, sate, s-au ridicat şi s-au prăbuşit pe malurile sale?”

Pentru a răspunde competent la aceste interogații trebuie parcurs întregul arsenal informațional, se impune decantarea și sistematizarea impresionantului volum de informații și, abia apoi, structurarea și tratarea exhaustivă a problematicii specifice Dunării. Efectiv, este nevoie nu numai de resurse umane (deși și acestea pot constitui la un moment dat o problemă) ci și de resurse materiale, financiare, informaționale, logistică etc. Pentru a deveni realitate Enciclopedia ar trebui să fie proiectul întregii comunități academice, dar să implice, atât cât este necesar, instituții și autorități competente, să beneficieze de contribuția specialiștilor și a oamenilor de cultură reprezentativi, care, împreună sau separat, în echipe sau individual, se impune să-și aducă obolul la această lucrare, care sperăm că nu va încremeni în proiect și nici nu va fi destinată bibliotecii proiectelor eșuate.

Nu doresc să devin patetic, nici să clamez în deșert dar, având în vedere că Enciclopedia va exprima potențialul și va fi concretizarea forței proteice a zonei trasfrontaliere a Dunării de Jos, îmi exprim încrederea că, la final, vom avea satisfacția împlinirii cu brio a unui megaproiect, cu valențe nu numai locale ci și naționale și europene. Binențeles, nu va fi ușor dar nici imposibil de realizat acest proiect, sunt însă încrezător că, în curând, bibliotecile din din țară și din bazinul fluviului vor etala, ca pe un trofeu valoros volumele Enciclopediei Dunării!

Deși unii, poate, vor considera că este grandilocventă recunoașterea faptului că Enciclopedia, propunându-și abordarea unui subiect extrem de important pentru istoria României, dar și a țărilor cu deschidere la Dunăre, poate deveni și un instrument eficient, între altele, prin care statele din zonă își pot promova agenda și interesele (nu numai cele danubiene!). Cu realism trebuie recunoscut că prezența noastră pe harta Occidentului nu este ceea ce ar trebui să fie! Dacă pentru politica externă a țărilor din zonă, cât și pentru Uniunea Europeană sau NATO, Dunărea reprezintă o zonă de importanță strategică, în spațiul academic interesul pentru acest reper geografic nu are magnitudinea necesară.

În imaginarele moderne Dunărea este „albastră” o culoare simbolică pe care i-a conferit-o valsul, şi are o valoare de arteră vitală pentru o ţară mică, Austria, mare prin gândire, strategie şi contribuţia la tipul occidental de civilizaţie. In fine, „drumul fără pulbere” din folclorul românesc, devine „marele drum al Dunării” în referinţele comisiilor internaţionale, ale documentelor diverselor convenţii în care spaţiul geografic primeşte mărcile „ideii Dunărene”, o linie strategică prin care se articulează alianţe, proiecte, sinergii (având gramatici instituţionale şi faze distincte – ale primei, şi respectiv celei de-a doua europeizări), cu o dinamică influenţată de forma imaginată, structurile construite, gradul de funcţionalitate: de la Marea Neagră la Marea Baltică. „Căderea Zidului Berlinului,” momentul fondator al noii traiectorii europene, eveniment cu valoare simbolică, capătă noi dimensiuni pentru reîntregirea celor două Europe, imaginată ca o covergenţă a estului spre UE şi ca sinergii regionale şi interregionale spre o integrare europeană, în care întregul spaţiu dunărean, se deconstruieşte şi se recontextualizează în cadrul simbolic al alterităţii.

De aceea, ab initio, se impune, în viziunea noastră, definirea modelului pragmatic de realizare a Enciclopediei care implică și o redimensionare a gândirii, prin redefinirea categoriei de spaţiu. Acesta nu mai este cadrul fix al vieţii şi activităţii, ci și un rezultat al interacţiunii prin preluarea unor elemente din modelul Deleuze-Guattari. Din această perspectivă, problemele ar trebui abordate și în sensul schimbării convenţiilor de interpretare a fostei regiuni de graniţă a Dunării de Jos, devenită acum frontieră internă a UE, ceea ce presupune, printre altele, acceptarea identităţii și ca identitate comună, transfrontalieră, dintr-o quadruple teleologie:

1. Evidențierea legăturilor între cultura dunăreană (europeană) comună şi cultura fiecăruia dintre partenerii implicaţi;

2. Crearea unui cadru simbolic favorabil convivialităţii, prin continuitatea dintre sensibilitate şi socializare;

3. Articularea coherentă a celor două planuri ale raportului intercultural, analogic (sensibilitate) / digital (evaluare, enunţare);

4. Stimularea jocului interacţional între emic (mimetic) şi etic (prin echivalenţă) între cele două entităţi, limbajul imaginilor putând anula blocajul lingvistic şi crea condiţii pentru afilierea la o identitate-comunitate transfrontalieră, condiţie de manifestare a sinergiilor.

Deși suntem conștienți de dificultățile realizării proiectului și nu subestimăm greutățile care trebuie depășite, susținem cu tărie, împreună cu Vasile Pârvan, că Enciclopedia este Datoria vieții noastre.

Datoria vieţii noastre, de fapt Lecția de deschidere a cursurilor de istoria antică și de istoria artelor, ținute în semestrul de iarnă 1919 – 1920 la Universitatea din Cluj, proclamă solemn că: „primenirea şi progresul României nu vor veni niciodată de la masivitatea impertinentă a bogătaşului…şi nici de [la] brutalitatea greoaie a proletarului care nu se gândeşte decât la mai multă pâine, ci ele nu vor putea fi puse în lucru decât de intelectualii autentici ai naţiei, de preoţii aspri ai unei religii de purificare, profeţii unui timp ce iau distanţă şi repudiază poftele grăbite ale hămesiţilor contemporani.

„Supremul scop al luptei noastre – spunea Pârvan – e spiritualizarea vieţii marelui organism social-politic şi cultural creator, care e naţiunea”. Apreciem că Enciclopedia Dunării, datoria vieţii noastre trebuie pusă sub semnul muncii, cultul amintirii și rodnicia prieteniei. „Munca e ritmul vieţii” – spunea Pârvan în Memoriale. Ea dă, ca şi libertatea, tărie şi frumuseţe şi caracter propriu fiinţei noastre. Tot de la Pârvan învăţăm cultul amintirii, înţeles nu doar ca o atitudine sentimentală, cum se întâmplă îndeobşte, ci ca o receptare activă, integratoare a moştenirii celor ce s-au adăugat definitiv la strămoşi, o modaliate de selecţie şi de propulsie a valorilor care să asigure progresul. Şi, tot de la Pârvan, trebuie să preluăm ce înseamnă, cu adevărat, cultul prieteniei, menit să întreţină solidaritatea întru realizarea înaltelor idealuri.

Cu această triadă, ca instrument și ca metodă, Enciclopedia are toate șansele să apară. Nu mai rămâne decât să dăm curs îndemnului pârvanian: „Desfă-ți dară aripile, suflet al națiunii mele, lovește cu ele puternic și larg aerul lumii de jos și ia-ți ca un vultur zborul în țările senine și curate… Și solitudinea calmă a cerului te va reînvăța olimpicul ritm constant al eternului, netulburat de moarte, al legilor veșnice după care trăiește Infinitul, din care, ca lumina eternă, răsfrântă în spațiile interastrale, se răsfrâng în sufletul nostru ideile, spiritul, viața”.

Într-adevăr, Enciclopedia Dunării poate constitui un obiectiv major al unei generații, iar realizarea ei ar înscrii-o pe aceasta în eternitate. Noi nu suntem suficient de conștienți că vremurile contemporane, în pofida multor tare și disfuncții, oferă destule oportunități și similitudini cu cele de care a beneficiat tânăra generație interbelică. De fapt, peste timp, mesajul lui Mircea Eliade dobândește semnificații premonitorii: „Am avut norocul să aparţin singurei generaţii „necondiţionate istoriceşte” şi am profitat cât am putut de acest noroc, exersând nevoia lăuntrică de a cunoaşte cât mai mult şi cât mai repede. Mai ales asta: cât mai repede – pentru că presimţeam de mult că nu vom avea timp, că libertatea de care ne bucurăm e provizorie, iar siguranţa – iluzorie, că, foarte curând, Istoria ne va confisca din nou”. Sunt tot atâtea argumente ca să ne mobilizăm și să reușim, în premieră, să publicăm Encilopedia.

Un îndemn la promptitudine și un impuls la operativitate primim și prin filiera poetului nepereche Marele Eminescu care, în publicistica sa a lansat o minunată sintagmă afirmând că Dunărea, împreună cu Carpații și cu Marea Neagră, alcătuiesc Sfânta Treime a românilor: Referindu-se tot la spațiul românesc, Răzvan Theodorescu utilizează o altă fericită expresie, concluzionând că România este un triunghi al muntilor și un pătrat al apelor, Anterior, Johanathan Gottfried Herder în Idei despre filozofia istoriei omenirii conchidea, în același sens, că „Mările, munţii şi râurile sunt limitele naturale ale naţiunilor, obiceiurilor, limbilor, regatelor, cât şi ale teritoriilor, iar în cele mai mari revoluţii, ele au fost linii directoare sau hotare ale istoriei lumii. Daţi fluviilor un alt curs, lanţurilor de munţi o altă direcţie, malurilor mării alte contururi: şi aceasta va fi suficient pentru a schimba în întregime şi pentru totdeauna formele de dezvoltare a omenirii pe acest teren nesigur pe care se succed naţiunile”.

Am insistat asupra rolului factorului geografic, fără excese deterministe, pentru că treimea naturală a României, pătratul apelor și triunghiul munților nu au încă enciclopediile lor, deși aproape toate lucrărările, când se referă la spațiul national, îl definesc ca fiind carpato-danubiano-pontic. Deplângem faptul că, până acum, nu a apărut o lucrare enciclopedică de referință, care să cartografieze bazinul hidrografic dunărean, să decodeze fizionomia spirituală danubiană și să prezinte exhaustiv întreaga problematică specifică Amazonului Europei. Totuși, nu greșim dacă vom include această neîmplinire într-o realitate mai complexă, generată de faptul că românii, prin comparație cu alte popoare, nu au vocația enciclopedismului, desi au avut câțiva titani enciclopediști (D. Cantemir, B. P. Hașdeu, Mircea Eliade, N. Iorga etc.).

Trebuie precizat că enciclopedistica nu a murit, ci, în conformitate cu specificul timpului, suportul ei este în schimbare. S-a spus chiar că enciclopediile nu mai au astăzi cititori, ci „utilizatori”. Dovadă că marile enciclopedii ca Britannica, Meyers, Universalis, Larousse ş.a. au renunţat la costisitorul, greoiul pentru epoca noastră, suport hârtie şi au trecut on-line. Şi nu par a duce lipsă de „utilizatori”. Până şi Enciclopedia lui Diderot poate fi consultată – ce plăcere! – chiar gratuit – pe internet. Să dăm Cezarului ce este al Cezarului și să mulţumim Internetului, dar nici nu trebuie să îi acordăm încredere necenzurată.

Deși de multe ori publicarea unor lucrări enciclopedice este considerată o muncă de Sisif, analogia nu e corectă decât pentru faptul că este o „caznă”, în rest stânca pe care o reprezintă o enciclopedie nu se rostogoleşte înapoi precum aceea a lui Sisif; ci, prin ea, se împinge mai departe, se completează, dezvoltă, actualizează, diversifică, vechea stâncă. Textul enciclopedic, indiferent de suport, hârtie sau internet, implică selecţia, privirea critică a specialistului, punctarea a ceea ce este esenţial. În loc să fie considerat duşmanul enciclopediei şi eniclopedismului, internetul ar trebui să fie privit ca o extraordinară şansă de a suplini neajunsurile tiparului: actualizarea rapidă a informaţiei, volumul practic nelimitat etc.

Cultura noastră, din multiple cauze, nu a avut niciodată vocaţia enciclopedisticii. Elitele politice şi culturale din ultimele două secole nu au arătat disponibilitate pentru asemenea proiecte de anvergură şi durată, dar şi de largă accesibilitate şi efect educativ. Apoi, insuficienţa izvoarelor și surselor – monografii, sinteze, tratate, bibliografii, dublată de absenţa unor case de editură de profil, ca și reticenţa manifestată de regimul comunist faţă de acest gen publicistic, au făcut ca enciclopediile în România să fie o rara avis. Din aceste pricini, la care se pot adăuga și altele, România nu are încă o enciclopedie universală proprie. Doar Editura Enciclopedică, cu eforturi considerabile, a publicat între 1993 şi 2009 un dicţionar enciclopedic în 7 volume. Din păcate, termenul de dicţionar enciclopedic nu este sinonim cu cel de enciclopedie. Recent, și Academia Română a lansat deja megaproiectul realizării unei lucrări monumentale, Noua Enciclopedie a Romanei în 16 volume.

Prin studiul de față, încearcăm doar să sensibilizăm comunitatea academică pentru a-și concentra resursele în vederea finalizării unui proiect ambițios, dar necesar. Nu dorim, deocamdată, decât să trasăm coordonatele și să identificăm aspectele definitorii, urmând ca, ulterior, să ne dedicăm, pe îndelete, aceastei teme majore pentru comunitatea danubiană. Precizez că, momentan, nu putem asuma o tratare exhaustivă a subiectului (extrem de vast) și de aceea ne propunem doar să-i schițăm fundamentele. Consider că acest microeseu nu poate fi decât o modestă dedicație pentru Dunărea natală, o împlinire relativ târzie a unor proiecte mai vechi și o chemare la acțiune coerentă și convergentă către alți confrați, pentru a reuși, împreună, înfăptuirea Proiectului Galați - Opere Complete și Enciclopedia Dunării. Asumăm faptul că încremenirea în proiect ține de fatalismul mioritic, iar biblioteca proiectelor anunțate dar eșuate conține mai multe lucrări decât cele apărute efectiv. Doar că sperăm că apariția doritei și necesarei Enciclopedii a Dunării va fi o dezmințire a mitului sisific și a spiritului adamic, într-un moment fast, de maturitate al comunității academice danubiene, transfrontaliere. O asemenea reușită ar fi și o manifestare a gratitudinii pentru opera antecesorilor, o validare a potențialului actual al spiritualității gălătene pentru realizarea unei opere perene și un dar făcut generațiilor viitoare ca testimoniu și ca măsură a valorii toposului și al unui genius loci danubian.

Referindu-ne strict la Scrisoarea de intenție a Grupului de Inițiativă Academică a Proiectului de studiere multidisciplinară a arealului Dunării suntem convinși că unii vor aprecia că realizarea unui astfel de proiect este temerară, în timp ce alții vor clama că ea transgresează posibilitățile unei comunități mai restrânse și, astfel, nu sunt întrunite condițiile necesare pentru a purcede la lucru. Bineînțeles, se vor lansa și opinii care vor susține că există suficiente lucrări dedicate Dunării și că nu se justifică publicarea unora noi. Subscriem parțial la ideea că există un număr semnificativ de lucrări ale unora dintre cele mai reprezentative personalități ale istoriei, geografiei, biologiei, geopoliticii, economiei, comerțului, literaturii, artelor, muzicii, ecologiei, dreptului, mai ales cel international etc., precum și opere ale unor reprezentanți ai disciplinelor de graniță: ihtiologie, limnologie, hidrologie, cartografie, construcții navale, transporturi fluviale, flota comercială și militară, managementul apei etc.

Din considerente de spațiu nu vom cita opere sau autori, pentru că orice enumerare nu poate fi exhaustivă și nici nu se înscrie între obiectivele prezentului studiu. Noi ne vom limita să ne exprimăm regretul că nu există o Bibliografie a Dunării și să propunem Grupului de Inițiativă Academică să includă în Tematică și întocmirea unei asemenea lucrări. Nu putem omite faptul că, dacă Stan Greavu n-ar fi dispărut prematur, la 24 ani, am fi avut astăzi aceasă lucrare ca instrument de lucru. El începuse documentarea pentru Bibliografia Dunării, neterminată, din cauza decesului. Din lucrare nu s-au păstrat decât coperţile, un plan de idei şi primele 25 de pagini, care se găsesc, în manuscris, în casa lui de la Seimeni. Lucrarea urma să cuprindă următoarele capitole: 1. Introducere; 2. Etimologie; 3. Tradiţii. Geologie; 4. Hidrologie; 5. Cartografie; 6. Istorie; 7. Dunărea politică; 8. Dunărea economică şi comercială; 9. Strategie; 10. Literatură.

Rămânem recunoscători lui Stan Greavu pentru că a fost primul bibliograf al ținutului dintre Dunăre și Mare. Pentru aceasta a adunat cu acribie tot ce s-a scris despre regiunea în care a văzut lumina zilei și a întocmit prima Bibliografie a Dobrogei. În şedinţa Academiei de la 6 iulie 1928, lucrarea de căpătâi a lui Stan Greavu este prezentată de către profesorul Vîlsan, Bibliografia Dobrogei de la anul 425 î.e.n. până în 1928 e.n. fiind apoi tipărită în Analele Academiei, în “Memoriile Secţiunii istorice”. Cele 153 de pagini ale Bibliografiei cuprind 1.862 de titluri, organizate pe domenii, în 27 de capitole: 1 Geologie. Paleontologie; 2. Hidrologie; 3. Meteorologie. Climatologie; 4. Nomenclatură; 5. Cartografie; 6. Floră; 7. Faună; 8. Geografie. Etnografie; 9. Antropologie; 10. Preistorie. Istorie; 11. Arheologie. Inscripţii; 12. Numismatică; 13. Religie. Istorie bisericească; 14. Călători şi călătorie; 15. Constituţie. Drept. Legislaţie; 16. Educaţie. Învăţământ; 17. Politică; 18. Polemică; 19. Statistică. Dări de seamă; 20. Chestia agrară şi economic; 21. Comerţ; 22. Armată; 23. Medicina. Sanitare; 24. Literatură; 25. Folclor; 26. Publicaţiuni periodice; 27. Addenda. Am reprodus denumirea capitolelor pentru că unele dintre ele pot fi preluate pentru sumarul Enciclopediei Dunării.

Deși nu ne-am propus să prezentăm bibliografia, totuși, în continuare vom stărui, din motive lesne deductibile, asupra câtorva cărți pentru a ilustra polimorfismul abordărilor, plurivalența informațiilor și, uneori, filiatiile nebănuite dntre ele. Începem cu o informație insolită și anume că cinci din cele 65 de romane ale scriitorului francez Jules Verne fac referire şi la ţara noastră. Sunt personaje, locuri şi întâmplări inedite, care au pus România pe harta explorărilor lui Jules Verne. Dintre cele cinci cărți, cel mai puțin cunoscută este romanul postum, Pilotul de pe Dunăre, publicat în 1908. Ilia Brus (bulgarul Sergiu Ladko), câştigătorul concursului de pescuit al Ligii Dunărene, a pariat că va naviga la bordul unei şalande (bărci), pe întreg parcursul Dunării, de la izvoare la revărsare, trăind numai din peştele pescuit în timpul călătoriei. Personajul romanului şi-a propus să parcurgă, cu barca, câte 50 km pe zi. Călătoria este fabuloasă, plină de mister, de suspans, de conotaţii profunde, diverse. Prima traducere în limba română a apărut în anul 1985 la Editura Ion Creangă.

Ion Avram, bibliotecar din Petroșani, a citit romanul Pilotul de pe Dunăre a lui Jules Verne și, impresionat de povestea fascinantă din roman, hotărăște să străbată înot Dunărea de la izvoare și până la vărsarea în Marea Neagră. În trei luni de zile, din iunie și până în septembrie, el a parcurs aproape 3000 de kilometri în slip, fără niciun fel de protecție termică sau obiecte ajutătoare, înregistrând o premieră mondială şi o premieră naţională absolută.

Anterior, doar doi pământeni au pus în practică gândul de a înota toată Dunărea. Este vorba de slovenul Martin Strel, care în anul 2000 a reuşit să ajungă la final, în 58 de zile, ajutându-se de costumul de neopren şi de labele de înot. În 2006 canadianca Mimi Hughes, avea să înoate acelaşi parcurs! S-a folosit şi ea de costumul de neopren, dar a renunţat la labele de înot. Pentru acest fapt, la capătul unui efort impresionant, ajunge la final, epuizată, după 90 de zile.

Recordul lui Ion Avram a uimit Europa iar americanii, prin World Open Water Swimming Association cu sediul în California, i-au acordat titlul „Man of the year 2017” la înotul mondial în ape deschise. Despre toate acestea Ion Avram a scris o carte, Schimbarea esti tu, apărută în 2019 la Editura: Măiastra.

Un alt exemplu de viață dăruită Dunării îl reprezintă savantul Grigore Antipa. Ihtiolog, ecolog, oceanolog, bioeconomist, profesor universitar de talie mondială, a fost pentru știința românească un adevărat pionier. Ilustrativă pentru conduita omului de știință este solicitarea făcută regelui Carol. În anul 1892, la 25 de ani, el i-a solicitat protectorului său, Dimitrie Sturdza, ministrul Justiţiei, trei lucruri: să organizeze pescăriile din țară, să studieze Marea Neagră și Delta Dunării, și să organizeze un muzeu de istorie naturală. Sturdza i-a asigurat o audiența la regele Carol I, la Sinaia, în luna octombrie a anului 1892. Cucerit de tânărul biolog cu minte de economist și diplomat înnăscut, suveranul îl reține la dejun pentru a-l recomanda miniştrilor săi, Regele Carol I este de acord cu tot ceea ce-i propune tânărul biolog, iar Antipa nu s-a lasat până când monarhul nu i-a îndeplinit toate cererile.

Opera lui Antipa a fost în mare parte dedicată Dunării: Despre necesitatea introducerii unei pisciculturi sistematice în apele României (1892); Studii asupra pescăriilor din România (1895); Proiect de lege a pescuitului (1896); Fauna ihtiologică a României (1909); Pescăriile și regiunea inundabilă a Dunării în cadrul economiei naționale și mondiale (1932).

O altă personalitate care s-a concentrate asupra problemelor Dunării a fost Marcu Botzan, inginer hidrolog, cel care a organizat îmbunătățirile funciare în România. Dintre lucrările sale amintim: Apele în viața poporului român, Începuturile hidrotehnicii pe teritoriul României, Drumuri de apă, Valorificarea hidroameliorativă a Luncii Dunării românești și a Deltei, Repere ale unei științe a corectării mediului, Mediu și viețuire în spațiul Carpato-Dunăreano-Pontic, Călăuză pentru Dunărea românească.

Întregim acest album selectiv al autorilor consacrați datorită contribuțiilor lor la studierea Regelui fluviilor europene prin evocarea geopoliticianului Dunării, Nicolae Alexandru Rădulescu. În viziunea sa poziţia geostrategică a României trebuie analizată pornind de la statutul geopolitic al Dunării: de „drum” fluvial; graniţă între Europa central – orientală şi Europa balcanică şi element de polarizare politică a statului românesc. Concluzia ce derivă din demersul său geopolitic, sintetizată magistral în lucrarea Probleme Româneşti Dunărene (1942) este că navigaţia pe Dunăre s-a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care ruşii au fost îndepărtaţi de la gurile Dunării; principiul acesta este cu atât mai mult valabil şi în viitor.

Preluând şi argumentând opiniile contemporanilor săi, atât din şcoala geografică franceză (Jacques Ancel, Emmanuel de Martonne), cât şi din cea germană (Giselher Wirsing) sau slavă (Jovan Cvijič), N. Al. Rădulescu a demonstrat într-un amplu studiu consacrat Poziţiei geopolitice a României (1938), apartenenţa sa la spaţiul central-european, fapt argumentat prin convergenţa dintre elementele fizico-geografice (situarea în nordul Dunării, considerată ca fiind principalul element de discontinuitate dintre Europa Centrală şi cea Balcanică), economico-sociale (gravitarea fluxurilor comerciale şi economice, prin intermediul aceleiaşi axe fluviale către centrul Continentului) şi etno-culturale (Dunărea este limita dintre domeniul slav, balcanic şi cel romanic din Europa centrală şi vestică, este limita de sud a colonizărilor germane şi limita de nord a răspândirii culturii islamice). Unitatea fizică, umană şi economică a pământului românesc este argumentată şi prin dispunerea radiar-concentrică a reţelei hidrografice , având în întregime surse carpatice (ţară carpatică), colectori secundari marginali şi cu un singur colector principal: Dunărea (ţară dunăreană), ce debuşează în Marea Neagră (ţară pontică), „poarta” de legătură cu întregul mapamond. Concluziile sale geopolitice au fost magistral expuse în lucrarea Unitatea antropogeografică a României, din volumul Unitatea şi funcţiunile pământului şi poporului românesc (coautor împreună cu Victor Tufescu şi Vintilă Mihăilescu, 1943).

Întrucât geoplolitica nu este posibilă fără cartografie aducem în discuție și o recentă lucrare Albumul bilingv Descripțio Danubii. Hărțile Dunării în patru secole de cartografie/Maps of the Danube Spanning Four Centuries of Cartography, publicat în parteneriat de Editura ICR și Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi.

Lucrarea de față este și una de artă, dar este și o lucrare de cunoaștere, nu doar a geopoliticii, a frontierelor, o cunoaștere, în definitiv, a felului în care în Europa Dunărea a reprezentat o punte de legătură între Occident și Orient.

În opinia autorului, hărțile constituie dovezi ale unor drepturi istorice, elemente ale unor bătălii legate de prezent, dar și un pretext pentru proiecte politice.

Albumul (de fapt Atlasul) prezintă bazinul Dunării dintr-o perspectivă istorică și cartografică Istoria, geografia, arta, precum și alte științe, sunt prezente în realizarea acestor hărți.

De fapt Atlasul este un proiect politic, un proiect cultural și un proiect educațional. Cartea ca atare este un pretext pentru a călători în trecut, dar și pentru a înțelege șansele pe care România le are în viitor. Cele 86 de hărți ale Dunării europene prezentate în volum sunt creația marilor maeștri cartografi aparținând diverselor epoci și școli, apartinând diverselor epoci și școli, de la Münster, Vischer, Ortelius până la cartografi mai recenți, din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea — Homann, Nicolas de Fer, Hasius, Wolf, Fesca ș.a. Hărțile și gravurile vechi, repere ale evoluției României și a celorlalte națiuni în context european, constituie un veritabil document istoric, geografic și cultural.

Încheiem acest scurt periplu bibliografic, ilustrând varietatea abordărilor universului danubian în diverse lucrări și la diverși autori cu reprezentarea spaţiului românesc în cunoscutul volum Danubius, al scriitorului triestin Claudio Magris. Acesta a receptat specificitatea centrală şi est-europeană a locurilor pe care le-a vizitat în timpul celor patru ani de peregrinare de-a lungul Dunării (1982-1986), o perioadă interesantă în care – aşa cum mărturiește – am colindat diferite locuri, am cunoscut diverse civilizaţii şi tradiţii, m-am documentat, am scris şi am rescris, până când am ajuns la capătul călătoriei şi al volumului.

Noi nu vom discuta despre carte ci vom desconspira un lucru mai puțin știut de cititori. Claudio Magris a cunoscut o seamă de personalităţi ale culturii române, iar dintre accestea a avut o relație specială cu Alexandru Balaci, cunoscutul romanist și italienist căruia i-a rămas îndatorat pentru că i-a fost ghid al spiritualităţii româneşti, un cicerone care, în acelaşi timp, i-a stârnit admiraţia prin vasta sa cultură. De la această realitate de facto ajungem la ideea că există în Danubius un personaj care nu îi poartă numele, dar care prezintă anumite trăsături, după care Alexandru Balaci s-ar fi putut recunoaște.

Magris însuși a recunoscut acest fapt, dar prezintă lucrurile destul de ambiguu mărturisind că în personajul din Danubius este şi nu este portretul lui Alexandru Balaci. Este pentru că a fost puternic impresionat de personalitatea acestuia, dar personajul literar are acel amestec de inteligenţă şi de mare cultură, de generozitate şi de viclenie, un amestec necesar pentru a supravieţui în lumea comunistă.

Dunărea s-a format acum câteva milioane de ani, când s-au eliberat de ape şi au ieşit la suprafaţă munţii Carpaţi şi când s-au retras din spaţiile intramontane mările Badeniană, Sarmaţiană, Meoţiană şi Ponţiană. În Cuaternar şi-a făcut apariţia în regiunile noastre omul. Într-un târziu, omul a dat nume obiectelor geografice din mediul ambiant, munţilor, râurilor, dealurilor, văilor etc.

Cum ar fi fost numit iniţial fluviul nu se ştie. Primele informaţii în acest sens le avem din scrierile antice, în care fluviul apare menţionat cu două denumiri: Hister (Istros, Istra) pentru cursul inferior al apei şi Danubius pentru cursul său superior şi mijlociu. În izvoarele greceşti (secolele al VIIIlea – al V-lea î.Hr.) este utilizată mai frecvent denumirea Hister, aceasta fiind preluată de la geţi. Romanii foloseau, începând cu sec. I î.Hr., denumirea Danubius, pentru partea de la izvoare până la Defileul Porţilor de Fier, şi aceasta pentru că aici i-au întâlnit pe celţi (în timpul războaielor cu galii), care denumeau marele fluviu cu nume dacice Danube (ulterior latinizat – Danubius) şi Donaris. De aici, probabil, formele hidronimului care şi-au găsit răspândire în diferite limbi din regiune: v. slav. Дунавъ, germ. Donau, ung. Duna, rus., slvc., ceh. Dunaj.

Istoricii şi scriitorii greci denumeau fluviul prin calificativele: Istru care curge frumos (Hesiod, secolul al VIII-lea î.Hr.), Istru cu cetatea Orgame (Hecateu, secolul al VI-lea î.Hr.), Istrul cel îndepărtat (Simonide din Keos, secolele al VI-lea – al V-lea î.Hr.), Istra, râul geţilor (un scriitor din secolul al V-lea î.Hr.), Istrul, fluviul cu izvoare umbroase (Pindar, secolul al V-lea î.Hr.). Herodot aminteşte de Istru ca mare fluviu cu mulţi afluenţi de ambele părţi (secolul al V-lea î.Hr.). În izvoarele latine prevalează denumirea Danubius, aceasta mai cu seamă pentru cursul superior şi mediu al râului. Consemnările sunt şi în acest caz diferite. Strabon (secolul I î.Hr.) descrie fluviul de la izvoare până la vărsare. Plinius cel Bătrân (secolul I d.Hr.) ne relatează că Dunărea are 60 de afluenţi şi şase guri la vărsare. După spusele lui Afidus Modestus (secolul I d.Hr.), Dunărea ar fi fost fluviul sacru al dacilor. Ideea de sacralitate este exprimată prin figura zeului-fluviu Danubius, reprezentată pe Columna lui Traian.

Descrieri amănunţite despre izvoarele, afluenţii şi gurile Dunării, precum şi despre triburile dacilor şi geţilor găsim la Ptolomeu în lucrarea Geographike (secolul I – al II-lea), la Iordanes în Getica (secolul al VI-lea), la Anna Comnen în Alexiada (secolul al XI-lea – al XII-lea). Despre cele două denumiri ale fluviului, Danubius (dacică) şi Hister (Istros, Istra, getică), vorbesc mai mulţi autori antici, deşi îi considerau pe daci şi pe geţi ca făcând parte din acelaşi popor (geto-dac) şi vorbind aceeaşi limbă (geto-dacă). Încă din timpurile vechi, pentru fiecare dintre denumirile antice Danubius şi Hister (Istros, Istru), s-a încercat a se găsi o explicaţie etimologică şi o anumită semnificaţie. Ioannes Iydos (490-565 d. Hr.) vedea în Danubius două radicale latineşti: do - „dă” şi neb - (din nebula) „ceaţă”, „nor”, hidronimul însemnând, prin urmare, „râul cu (care dă face) ceaţă”. Această versiune şi-ar fi găsit susţinere în faptul că pe cursul mijlociu al fluviului existau multe bălţi care mereu erau acoperite cu ceaţă. Explicaţia a dăinuit până aproape în zilele noastre, fiind atribuită chiar şi alonimului Dunăre (din do- şi rom. reg. nuăr „nor”), cu mult mai înainte, în sec. al VIII-lea î.Hr.

Hesiod atribuia denumirii getice Hister semnificaţia „(râu) care curge frumos”, adică măreţ, falnic, grandios, referindu-se, probabil, la principala caracteristică a cursului inferior al fluviului, faţă de curgerea lui lentă, domoală, printre lacuri şi bălţi mlăştinoase, din Câmpia Panoniei. Din epoca modernă sunt cunoscute mai multe interpretări etimologice ale Dunării: Danubius (Danuvius) din Danube (Danuve) şi fluvius, prin contaminare din radicalul scito-sarmatic dan- / tan- „curent de apă”, „râu”, plus un alt cuvânt, *Donaris, un nume de acţiune în -are (participiu prezent); Istru (Istra) – din trac. *is(t)r „curgere”, „curent de apă puternic”.

Seria de versiuni etimologice este completată de lingvistul ieşean Gh. Ivănescu: Dunăre din tema preindo-europeană (iafetică) dhen „curent de apă”, „râu” plus -are; Istru din trac. *is(t)r „curs de apă puternic”. Ceea ce apropie între ele explicaţiile de mai sus sunt radicalele dan- pentru Danub (Danube), Danubius (Danuvius) şi is(t)-r pentru Istru (Istra). Pe baza informaţiilor istorice şi lingvistice existente s-ar putea afirma că Danub(e) ar reproduce (pre) indo-europ. dan- „apă”, „râu”, iar Danubius (Danuvius) o formaţie latinească (în - ius) de la acelaşi radical. Cât priveşte alonimul Donaris, acesta pare să fie un compus pe teren geto-dacic din don- (o variantă a lui dan-) şi componentul -re/-ra, care în indoeuropeană avea şi el sensul de „apă”, „râu”, hidronimul însemnând la origine „râul Don/Dan”, adică, în accepţiunea primară, „râul Râu”.

Pentru Istru ar putea rămâne valabilă etimologia indo-europeană is(t)r, acesta având la bază verbul sreo „a curge, a năvăli”, ceea ce s-ar potrivi cu principala caracteristică a cursului inferior al Dunării – „râu măreţ, tumultos, năvalnic”. Cele două radicale pot fi uşor recunoscute în străvechile denumiri de râuri: don-/dan- în Danais, Tanais (Don), Danaper, Danapris (Nipru), Danastris (Nistru); is(t)r în Danastris (componentul secund), Strimon (Struma, în Bulgaria), Strai (Strii, în Ucraina) ş.a.

Numele fluviului apare menţionat într-un tratat de geografie din secolul al XIII-lea (Dunowe), într-un portulan din sec. al XIV-lea (Danubio), într-o operă istorică din secolele al XV-lea – al XVI-lea (Danubium). În documentele istorice româneşti denumirea Dunărea e frecvent atestată începând din secolele al XIV-lea – al XV-lea.

În elaborarea Enciclopediei Dunării s-ar cuveni să ne conducem după povața lui D’Alembert, din Prefața la Encyclopedie ou dictionnaire raisonne des Sciences, des arts et des metiers. Dacă este ceva ce ştii, spune! Dacă este ceva ce nu ştii, caută! Volumul de informații despre Dunăre este imens, iar documentarea presupune stocare, verificare, interpretare, redare etc. Întrucât efortul este considerabil, iar elaborarea propriu-zisă presupune noi rigori, activitatea trebuie atent coordonată și eficace valorificată.

O chestiune foarte importantă este asigurarea unității și proporționalității, precum și a identificării și selecției descriptorilor și a conceptelor cheie. Nu este lipsit de relevanță nici asigurarea unui echilibru în triada trecut-prezent-viitor. Se impune un just temei pentru a nu cădea într-un paseism desuet, dar nici să peregrinăm fără azimut într-un prezenteism lax, lipsit de substanță. De asemenea liniile de convergență nu trebuie neglijate și nici perspectiva nu se cuvine să fie absentă din tot ce se prezintă generațiilor de azi și celor viitoare.

Mircea Malița afirma cu just temei, în Zidul și iedera: „În sufletul unui popor trebuie să intre atâta trecut cât să-i dea sentimental propriei identități și atâta viitor cât să-i ascută gustul și promptitudinea inovării. Dacă proporție este bună, la punctul de întâlnire a trecutului cu viitorul, se naște fâșia îngustă de prezent activ și rodnic”. Avem acum șansa unui present activ și rodnic pe care să-l valorificăm prin finalizarea Enciclopediei Dunării. Aceasta este o provocare majoră, iar mirajul Dunării, acest colos plin de fabulos și de mister impune respect și presupune cunoaștere, recunoaștere și promovare pe măsură. În curgerea fluviului, Paradisul terestru cu cotloane idilice dominate de o pace primordială, alternează cu vibrația civilizației, cu zgomot de ancoră și hărmălaie de bazar oriental. Dunărea este un sanctuar, un topos în care trebuie să pătrunzi cu evlavie, bucurându-te de armonia și farmecul naturii. In fond, limbajul comun al bucuriei şi al frumosului ne leagă pe toţi, indiferent de limba pe care o vorbim şi de credinţa pe care ne-o asumăm. Nu trebuie decît să te laşi legănat de valuri, pe drumurile de apa ale fluviului, ca să înţelegi că nu te poţi simţi decît privilegiat de tot ceea ce vezi in jurul tău. Cu toate acestea, Împărăția apelor și regatul natural danubian sunt zguduite de convulsii geopolitice și de panidei, care zbuciumă lumea și agită apele.

Apropo de ape! La începutul începutului, înainte de Moş Adam şi chiar de Dumnezeu, spune o legendă, n-a fost pe lume decât întuneric beznă. Nu era nici Pământ, nici Soare, nici Lună, nici stele, nimic altceva decât o mare de apă ce se întindea în tot hăul cel fără de margini. Alte credinţe despre facerea lumii din ape au fost culese de către toţi marii folclorişti precum Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Moses Gastner, Ion Aureliu Candrea, Elena N. Voronca, Artur Gorovei, Ion Muşlea, Simenon Mangiuca, Romulus Vulcănescu. Toate aceste mituri cosmogonice ne vorbesc despre apă ca materia primară, fundamentală din care a apărut universul, lumea şi implicit, viaţa (surprinzător sau întâmplător, toate teoriile ştiinţifice actuale susţin că viaţa pe Terra a apărut în apă, acum sute de milioane de ani).

Pentru români, indiferent de provincia unde trăiau sau de perioada istorică, apa a fost un simbol al materiei prime, al curăţeniei şi castităţii, al stihiilor regenerării şi purificării, şi chiar al izvorului vieţii. Apa pentru strămoşii noştri era un preţuit simbol ambivalent. O substanţă şi o esenţă primordială din care iau naştere toate cele văzute și în care acestea revin prin regresiune şi dizolvare.

Să nu uităm că dacii, înainte de a porni la luptă, aveau ritualuri solemne în care se împărtăşeau şi beau din apa Istrului (a Dunării), fluviu considerat de ei un adevărat strămoş-zeu. Geţii venerau apa râului Ialomiţa, care în Antichitate se numea Naparis, Arumeti sau Helivakia. Romanii veniţi aici au venerat şi ei apa lui Danubis, căruia i-au adus numeroase ofrande pentru a câştiga bunăvoinţa zeului-fluviu. Mai târziu, romanii au venerat şi ei apa Danubiului, căruia i-au adus numeroase ofrande pentru a-i câştiga bunăvoinţa. Chiar și turcii au venerat-o, considerând-o ca făcând parte din ființa lor, ca germene al oului cosmic. Gălâțenii au și ei tradiții acvatice, dar împărăția apelor Dunării își așteaptă încă savanții, scriitorii și artiștii care să dezvăluie măreția, bogăția, legendele și misterele sale.

Civilizaţia de pe valea Dunării este una dintre cele mai vechi din Europa. A existat între anii 5.500 şi 3.500 î.Hr. în zona Balcanilor şi cuprindea o arie vastă. Se întindea de la nord la sud, în zona în care astăzi se afla nordul Greciei până în Slovacia, iar de la vest la est din Croaţia până în România. Ea a jucat un rol important, în timpul perioadei sale culminante, în sud-estul Europei prin dezvoltarea uneltelor de cupru, a unui sistem de scriere, arhitectură avansată din care se evidenţiază casele cu 2 etaje, construirea pieselor de mobilier cum ar fi scaunele şi mesele, toate acestea petrecându-se în timp ce restul Europei se afla în plină Epocă de piatră. Pe valea Dunării au fost perfecţionate abilităţi precum torsul, ţesutul, procesarea pieilor, fabricarea hainelor şi prelucrarea lemnului, lutului şi pietrei. Tot aici a fost inventată roata. Această civilizaţie dispunea de o structură economică, religioasă şi socială.

Fluviul Dunărea, ca entitate hidrografică, datează din perioada Cuaternară a epocii Cainozoice, având o vechime de aproximativ 2-3 milioane de ani. Cursul fluviului a luat fiinţă pe fundul unei vaste mări, care umplea depresiunea dintre Carpaţii Meridionali şi munţii Balcani, precum şi dintre depresiunile Getica şi Panonia, mare, care într-un târziu, s-a retras spre răsărit, către actuala cuvetă a Mării Negre. Sub presiunea apelor pe care le colecta de pe versanţii Carpaţilor şi ale Balcanilor, fluviul a străpuns legătura dintre cele două lanţuri muntoase, la Defileul Porţilor de Fier, şi a urmat mai departe calea pe unde s-a retras marea carpato-balcano-panonică de altă dată. Astfel a luat naştere cursul inferior al Dunării.

În „Teogonia”, poetul antic Hesiod scrie că Thetys, zeiţa apelor (nimfă) a fost mama tuturor fluviilor de pe pământ. Din unirea sa cu titanul Oceanos (stăpânul apelor înaintea olimpianului Poseidon) s-au născut fluviile Nil, Alfeu, Eridan, Strimon, Meandru şi… Istrul cel care curge frumos, Istrul, bătrânul nostru Danubiu, Dunărea. După ce olimpienii îi înlătură pe titani de la conducerea lumii, Thetys este căsătorită cu eroul muritor Peleu şi din unirea cu acesta îl va naşte pe Ahile, Marele Erou, fratele Istrului, după mamă.

Fluviul are o influenţă majoră în viaţa celor aproape 90 de milioane de oameni, (o cincime din populația UE!) din cele 19 state cuprinse în bazinul său hidrografic, iar peste 20 de milioane de oameni sunt dependenţi direct de Dunăre pentru traiul de zi cu zi (de exemplu, pentru apa potabilă). Nu trebuie omis nici faptul că Dunărea traversează zece ţări şi patru capitale europene și că ea adăposteşte o biodiversitate unică, circa 2 000 de specii de plante şi peste 5 000 de specii de animale: 41 de specii de mamifere, 180 de specii de păsări, 100 specii de peşti, 8 specii de reptile şi 12 specii de amfibieni.

Dunarea este al doilea fluviu ca lungime din Europa (dupa Volga, Rusia, 3.690 km) şi al 29-lea din lume? Ca o curiozitate este singurul fluviu din Europa care curge de la Vest la Est, întrucât majoritatea apelor curgatoare au un curs Nord-Sud.

Dunărea are un bazin de colectare de peste 800.000 km2, care reprezintă 8% din suprafața Europei, aici trăind 10% dintre europeni. Rețeaua hidrografică a bazinului dunărean este alcătuită din aproximativ 120 de râuri importante. Cel mai lung este Tisa (965 km), afluentul cu debitul cel mai mare este Sava, iar afluentul cu cel mai mare bazin hidrografic este tot Tisa. Doi afluenți importanți au același nume: râul Morava din Slovacia și râul Morava din Serbia.

Regele fluviilor europene cum îl denumea Napoleon are un debit mediu de 7.130 metri cubi pe secundă, fiind al 28-lea fluviu din lume din punct de vedere al debitului. Dunărea s-a micşorat cu 134 de kilometri în lungime în ultimele două secole din cauza activităților umane pe fluviu, care s-a și îngustat cu 40%.

Din lungimea totală de aproximativ 2850 de kilometri România are 1.085 kilometri de Dunăre, adică 47% din totalul sectorului navigabil al fluviului, ce asigură legătura directă cu nouă state europene, 22 de porturi fluviale (din care în Brăila, Galaţi, Tulcea şi Sulina pot opera şi nave maritime) şi două canale navigabile, Dunăre - Marea Neagră şi Poarta Albă - Midia, care fac legătura cu Marea Neagră şi cu portul Constanţa.

Anual circa 28 de milioane de tone de marfă sunt încărcate şi descărcate în porturile fluviale din România şi doar 119.000 pasageri au fost transportaţi pe Dunăre. Spre comparaţie, pe fluviul Rin, ce are un sector navigabil de doar 750 de kilometri, se transportă 200 de milioane de tone de marfă.

Desigur, ar putea fi aduse și alte argumente pentru susținerea ideii că Dunărea este coloana vertebrală a centrului şi estului Europei. Dintotdeauna fluviile şi rîurile au fost căi pe unde s-a pătruns în regiuni necunoscute pentru că civilizaţia succede apei. Totuși apele au constituit și obstacole din cauza debitlui sau a profunzimii lor. Dunărea nu face exepție și a fost atât un mijloc de comunicare, cât şi un obstacol. Alteori apar enclave bizare, rezultate din creuzetul butoiului cu pulbere. Puțini știu că pe Dunăre există o micronațiune despre care nu se cunosc prea multe, Liberland sau Republica Liberă Liberland. Acest stat liliputan este situat pe o parcelă de teren de pe malul vestic al Dunării, între Croația și Serbia. El a fost proclamat pe 13 aprilie 2015 de către politicianul și actictivistul ceh Vít Jedlička în contextul unei disputei teritoriale asupra malului vestic al Dunării, între Croația și Serbia.

Pentru români, din moși strămoși, susține M. Kogălniceanu, există la poporul român instinctul că, fără Dunăre România nu poate fi. Și totuși, o problemă a apărut după ce turcii au ajuns la Dunăre Turcokratia a generat un șir nesfârșit de războaie, Principatele Române devenind teatru de război și suportând ocupatii dezastruoase atât pentru economie cât și pentru populație. Regatul maghiar, Polonia și mai târziu Imperiul țarist și Imperiul Habsburgic s-au insinuat în zonă urmărind expansiunea și obținerea de resurse. Panislamismul s-a confruntat cu panslavismul, pangermanismul, panortodoxismul, panidei care de fapt serveau unor interese strategice, politice, economice etc. În aceste condiții, pentru definirea stării de fapt a apărut expresia că Principatele erau situate între Scylla crucii și Charybda semilunii. Dupa cum se știe Scylla și Charybda erau doi monștri marini mitici menționați de Homer; ei se aflau, potrivit mitologiei grecești, pe părți opuse ale strâmtorii Messina, între Sicilia și Italia continentală. Există explicații raționale pentru cei doi monștri. Scylla era un grup de stânci (fiind descrisă ca un monstru marin cu șase capete) pe partea italiană a strâmtorii, în timp ce Charybda era un vârtej aproape de coasta Siciliei. Scylla și Charybda erau considerate un obstacol maritim, deoarece erau situate destul de aproape una de cealaltă, încât reprezentau o amenințare inevitabilă pentru marinarii care încercau să treacă pe acolo; cei care încercau să o evite pe Charybda treceau prea aproape de Scylla și invers. Potrivit lui Homer, Ulise a fost forțat să aleagă cu ce monstru să se confrunte în timp ce trecea prin strâmtoare; el a optat mai degrabă să treacă de Scylla și să piardă doar câțiva marinari decât să riște pierderea întregii corăbii în vârtej.

De la Heraclit fluviul este, prin excelenţă, simbolul întrebării asupra identităţii, iar de la Descartes – „care începe să aibă idei limpezi şi distincte tocmai pe malul Dunării, la Neuburg, în 1619, unde se afla la invitaţia ducelui de Bavaria” – un pretext pentru a înţelege cum funcţionează gândirea, asemănător unei bucăţi de ceară topită care curge descriind noi figuri. Dunărea, în poezia lui Hörderlin „Istrul” (în traducerea românească „La izvoarele Dunării”, datorată lui Şt. Augustin Doinaş) este „un fluviu al melodiei, limbaj adânc şi secret al zeilor, cale ce lega Europa de Asia, Germania de Grecia”. Poemul lui Holderlin „La izvoarele Dunării” a stat la baza conferinţei din 1942 a lui Martin Heidegger, controversatul filozof german, dar şi în centrul interogaţiilor contemporane pe care filmul cu acelaşi titlu realizat de doi regizori australieni, David Barison şi Daniel Ross, un documentar-eseu care, pe parcursul unei călătorii de 3000 km în cele nouă ţări unite de apele Dunării aprofundează în conversaţia cu regizorul Hans Jurgen Seiberg şi cu filozofii francezi influenţaţi de gândirea heideggeriană, Philippe Lacoue Labarthe, Bernard Stiegler, Jean Luc Nancy – teme heideggeriene: relaţia dintre tehnologie şi natură, dintre istorie şi prezent, dintre istoria ideilor şi reîntoarcerea miturilor.

Poziţia României în Balcani. Decodată într-o logică a contradictoriului ar pune capăt nesfârşitelor dezbateri şi decupaje dilematice în etnologie, antropologie, sociologie şi în istoria civilizaţiei dunărene. Jocul recursiv, inacceptabil pentru gândirea occidentală bazată pe distincţii clare, face din zona dunăreană un loc intermediar, în care fractura civilizaţiilor dispare, lăsând loc împletirii semnelor contrare, un loc ce vulnerabilizează centrul şi structurile sale, ar spune Mary Douglas, marginea devenind un „loc de întâlnire” pentru diverse reprezentări despre sine şi meritând probabil, o ajustare a instrumentelor de observaţie şi interpretare la nivelul mutaţiilor produse de procesul de integrare europeană. Aşadar, poate tocmai această sensibilitate mutuală explică interferenţele viabile experimentate în istorie de Occident şi Orient şi poate furniza cheia înţelegerii şi încrederii, într-un demers iniţiatic prin poveştile şi nostalgiile paradisului pierdut invocat de Canetti. Imaginea copilăriei scriitorului la Rustchuk (Ruse) readuce oraşul multilingv, surprinzător prin individualităţile care îl compun ca punct de lumină în actuala criză a reprezentărilor, în timp ce la nivel macro, regândirea – reîntregirea celor două jumătăţi ale Europei, reînnoieşte în 1986 jurămintele şi imperativele, în „Penser l`Europe” de Edgar Morin, filozoful francez de origine evreiască din Salonic.

Prin vastele coridoare comerciale şi culturale (ipoteza istoricului Răzvan Teodorescu din 1974), se difuzează ideile şi conexiunile particulare, perenitatea tipului în variabilitatea formelor, spre deosebire de imaginile în oglindă, unde noţiunea de spaţiu-nişă a spiritului liber se deşiră în lupta acerbă pentru putere prelungită în fantasmele ego-ului politic, în stereotipii mentale şi ideologii, salve de tun şi confruntări de interese.

În acest context se profilează figura simbolică a Dunării, arteră de comunicare şi difuziune în cadrul reţelei de centre spirituale, filozofice, culturale intersectând diverse sensuri de mişcare a ideilor şi mărfurilor între Est şi Vest, între Nord și Sud. Mişcarea pe Dunăre şi mai departe, în adâncimea spaţiului, amplifică imaginea diversităţii înregistrând atât efectele conflictului, rivalităţilor şi strategiei cât şi avantajul mobilităţii asociate cu câştigul, migraţia sau pendularea între maluri, experienţa dramatică sau solidară a alterităţii şi riscului rezultând din schimb şi interferenţa între azimuturi.

Comparând Dunărea cu Rinul, Claudio Magris afirmă că Dunărea este fluviul de-a lungul căruia se întâlnesc, se încrucişează şi se amestecă popoare diferite întimp ce Rinul rămâne un paznic al legendelor, al „purităţii neamului”.

Asumarea identităţii europene implică salvarea patrimoniilor tangibile şi intangibile ale regiunilor, salvarea sinelui social de la negare, un sine care vorbeşte din interiorul istoriei culturale, asumând şi alte căi decât deconstrucţia radicală, urmând paşii unei ecologii a spiritului, acţiune care unește şi solidarizează devenind „autopoiesis”, negare a competiţiei şi junglei oarbe.

Pentru Canetti, spiritul dunărean se manifestă în dimensiunea modului de viaţă al clasei mijlocii austriece care ar putea fi integrat unei imagini comune dunărene. Ca o extensie a ideii lui Canetti, Virgil Nemoianu relevă importanţa „etosului instruirii” o valoare a civilizaţiei moderne central-europene pe care o consideră element de legătură între Europa Centrală – Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Iugoslavia şi România de astăzi şi valorile democraţiei anglo-saxone, căci, susţine autorul, „nu pe munca aducătoare de câştig ori pe realizările individului s-a întemeiat etosul Europei Centrale ci mai degrabă pe acumularea de cunoştinţe şi pe recunoaşterea comunitară a importanţei instruirii, înţeleasă ca măsură a tuturor meritelor umane şi ca vehicol al avansării sociale”.

Conceptele iluministe şi meritocratice, spune V. Nemoianu, nu sunt monopolul spaţiului dintre Germania şi Rusia ci ele trebuie proiectate într-un cadru mult mai larg. Cultura oraşului german, rădăcinile weimariene, revoluţiile instruirii în sec. XVII şi XVIII, în Europa de Nord şi Vest, aculturaţia punând la dispoziţie motive şi influenţe care revendică o unitate culturală dincolo de dispersia geografică. O unitate argumentată de Booker T. Washington prin extinderea etosului instruirii la spiritul comunităţilor afro-americane, la orientarea spre progres a clasei brahmane, la idealizarea intelectualului în romanele ruseşti, ş.a. Dacă adăugăm, potrivit lui Victor Neumann, modelul multilingv şi rigoarea clasică a şcolilor din comunităţile evreieşti în Imperiul Otoman va trebui, negreşit să continuăm explorările pentru a nu limita orizontul în funcţie de puterea de cuprindere a unui autor sau altul. Revenind la pledoaria lui Virgil Nemoianu, asociaţiile culturale cu scopuri intelectuale şi culturale, cercurile de lectură, ansamblurile muzicale, Schulverein (grupuri pentru înfiinţarea de şcoli private) alături de grupurile pentru răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice şi cluburile politice fac parte dintr-o istorie a iniţiativei luminate, orientate non-profit, inspirate de etosul instruirii al cărui rol se dovedeşte a fi remarcabil în coerenţa şi omogenitatea civilizaţiei dunărene central și est-europene.

Altădată, fluviul, considerat „a opta mare a Europei”, stârnea și acoperea alte conotații. Pe bună dreptate savantul Simion Mehedinți afirma în monumentala sa lucrare „Geograhica”: „Dunărea a fost, cum zic cărturarii, axa vieții neamului nostru” și că „vecinii ei cei mai vechi noi am fost. Pentru strămoșii noștri, Daci, Dunărea era „râul sfânt”, cum era Gangele pentru Indieni”.

Anul 1989 este un punct 0 de la care porneşte noua realitate, confuză, ieşind din criza profundă a comunismului, printr-o asumare a argumentului economic inviolabil, orientându-se treptat şi aproape exclusiv prin valori mercantile şi individualism. Etosul instruirii poate reconstitui o hartă unitară a Occidentului, puntea între Europa de mijloc şi spaţiul anglo-american acolo unde individualismul nu a distrus comunităţile, ci le-a pus în mişcare, etosul instruirii, convertit în societatea cunoaşterii, fiind spiritul care uneşte şi omogenizează un spaţiu de civilizaţie şi de resurse împărtăşite.

Spiritul Dunării a fost, în timp, și graniță, hotar, frontieră dar, mai ales, o adevărată „poartă comercială” între Nordul baltic și Sudul balcanic, între Vestul manufacturier și Estul mătăsii. Spațiul românesc a fost prins în vârtejul panideilor, panslavismul, pangermanismul, panislamismul și panortodoxismul care au generat efecte majore asupra locuitorilor săi. Din păcate, până acum, nu s-a relevat suficient importanța situării României în zona danubiano-pontică.

Ținut al lui Poseidon, spațiul dunărean s-a născut și prosperă sub semnul apei. Dunărea imperială, fascinație și mister! Toţi marii noștri folclorişti: Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Moses Gastner, Ion Aureliu Candrea, Elena N. Voronca, Artur Gorovei, Ion Muşlea, Simenon Mangiuca, Romulus Vulcănescu au publicat mituri cosmogonice, care vorbesc despre apă ca element primordial. Cunoscutul istoric al religiilor Mircea Eliade sublinia și el, nu întâmplător, că apa simbolizează totalitatea virtualităţilor, fiind matricea tuturor posibilităţilor de existenţă. Apele simbolizează regenerarea, noua naştere şi astfel sugerează viaţa, apa vie, mama vigorii şi eternității.

În secolul al XlX-lea, Dunărea, pe fondul unei acute nevoi de resurse alimentare primare, a făcut ca cerealele româneşti să constituie o atracţie extrem de ieftină, la concurenţă cu hinterlandul rusesc Nord pontic. Parafrazându-l pe B. Gibbins, din a lui ,,Istorie a industriei din Anglia”, care constată că, sub strălucirea victoriilor lui Eduard al III-lea şi Henry al V-lea, stătea ,,prozaicul sac de lână” (pe care surse orale spun că este aşezat, la propriu, chiar tronul Reginei!), Ştefan Zeletin, teoretician al liberalismului românesc, credea că nu e mai puţin adevărat că la temelia edificiului României moderne stătea prozaicul sac de grâu. Același Zeletin nota în lucrarea sa ,,Burghezia română” că: „În procesul de naștere a Românei moderne trebuie să se deosebească două mari curente: unul zgomotos, dar superficial, anume al ideilor liberale care plecau de la Paris spre București și Iași; altul tăcut dar adânc, care pleca de la Londra spre Galați și Brăila, curentul economiei capitaliste engleze”.

De fapt, în urma tratatului de la Kuciuk-Kainargi s-a stabilit acreditarea de însărcinaţi cu afaceri pe lângă domnii principatelor române. Prin liberalizarea exporturilor şi creşterea importanţei navigaţiei fluviale, reţeaua consulară a fost extinsă şi la Galaţi. Astfel, în anul 1856, în portul dunărean funcţionau 10 consulate şi vice-consulate, iar la Bucureşti şi la Iaşi doar 5 în timp ce Belgia, Sardinia, Grecia şi Olanda şi-au deschis consulate mai întâi la Galaţi şi mai târziu şi la Bucureşti, Danemarca şi Suedia, şi-au deschis tot în aceeaşi perioadă consulate la Galaţi, însă la Bucureşti au ajuns să fie reprezentate mult mai târziu. Astfel, oraşul Galaţi, prin amplasarea sa strategică, a ajuns să fie considerat, cel puţin din punct de vedere economic, mai important decât capitala. În ceea ce privește cadrul temporal, noi, marginalii, cum specifica Noica, stăm prost cu timpul cel îngust, timp linear și al prezentului. De aici, Vasile Băncilă deduce ca temporalitate provizoriul, precizând că acesta este categorie universală în România. Asumând viziunea asupra timpului a colegilor săi de generație, Petre Țuțea rostește sentențios, noi românii trăim în posibil și nu în real, ceea ce ne îndreptățește să conchidem că afirmația este valabilă și pentru gălățeni (cu toate că mercantilismul, pragmatismul și spiritul antreprenorial, specifice orașelor porturi, presupun o altă atitudine față de timp!).

În concluzie, analiza morfologică și funcțională a culturii române, născută pe un pământ de cumpănă (Lucian Blaga) și având menirea de pod (Mircea Eliade) între civilizații diferite, reclamă o mai fidelă surprindere a specificului și nuanțelor. Opțiunea noastră este pentru ce exprimă mai bine combustia vieții noastre istorice, subliniază, mai nuanțat, tragismul poporului de frontieră, sugerează, mai expresiv, starea de echilibru instabil, sub semnul căruia s-au derulat unele clipe de istorie și trimite, fără echivoc, la evadarea în posibil și la virtualitățile eternizate și mereu amânate ale danubienilor, semnificând fie potențialitatea (cu ipostaza increatului, postulată de Brâncuși sau Ion Barbu), fie precaritatea existenței sau virtualul pur, dezirabilul între deschide calea către convertirea negativului în pozitiv (consecvenți liniei de interpretare Nae Ionescu, M. Vulcănescu, L. Blaga și C. Noica), face inteligibil raportul dintre cădere și compensație, dintre virtual și actual etc. Încremenirea în proiect, teroarea istoriei, revanșa geografiei asupra istoriei, retragerea din istorie, teme predilecte ale etnopsihologiei românești, constituie tot atâtea argumente pentru prezența împreună a noicianului întru și a lui între pentru cartografierea identității gălățene.

Având în vedere că nu am reușit să dedic unele considerații navigației, portului, pisciculturii statutului de oraș porto-franco și zonă liberă cu reglementări internaționale și câte altele mă pregătesc să acostez cu prezentarea a două ziceri pline de miez, care pot fi, în esența lor, alte două caracteristici dominante ale danubienilor. Prima, sugerează că danubienii au înțeles și s-au adaptat la realitățile Dunării, ghidându-se cu iscusință, în destule situații limită, după mesajul unui aforism a lui Jimmy Dean: nu pot schimba direcţia vântului, dar pot schimba poziţia velelor, astfel încât să ajung întotdeuna la destinaţia dorită de mine”. De asemenea, nu de puține ori, locuitorii urbei de la mila 80 a Dunării au fost nevoiți să accepte justețea mesajului lui Gnaeus Pompeius (c. 75 - 45 î.H.), care, la figurat pare un nonsens dar la propriu, prea ades, constatăm că, există și lucruri care valorează la fel de mult ca și viața.

În final, pentru că spațiul nu permite, voi prezenta în loc de bibliografie realizările româneşti în domeniul publicării de enciclopedii, începând cu Enciclopedia României (trei volume, Sibiu, 1898-1904) datorată lui Cornel Diaconovici şi Marele Dicţionar Geografic al Romîniei (cinci volume, Bucureşti, 1898-1902), alcătuit şi prelucrat de George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu şi Grigore G. Tocilescu, cărora în deceniile următoare li s-au adăugat: Minerva. Enciclopedie Română (1929); Dicţionar Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească” al lui Ion-Aurel Candrea şi Gh. Adamescu (1926-1931); Enciclopedia „Cugetarea” a lui Lucian Predescu (1940); Dicţionar Enciclopedic Român (patru volume, 1962-1966) coordonat de Athanasie Joja şi D. Macrea; Mic Dicţionar Enciclopedic (diverse ediţii, 1972-1986); Ştefan Ştefănescu, ed., Enciclopedia istoriografiei româneşti (1978) şi cel mai complet Dicţionar Enciclopedic (șapte volume, 1993-2009) coordonat de minunatul editor Marcel D. Popa, după care s-a întocmit un nou Mic Dicţionar Enciclopedic (diverse ediţii, 2005-2008); Academia Română – Eugen Simion, Dicţionarul General al Literaturii Române (șapte volume, 2004-2009); C. Toni Dartu, Marea Enciclopedie a Spiritualităţii Româneşti – Personalităţi române şi faptele lor, 1950-2010 (44 volume); Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti (2010); Dicţionar Enciclopedic Ilustrat (şase ediţii, Bucureşti, Editura Cartier, 1999-2008); C. Pârvu, Enciclopedia plantelor (patru volume); Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, eds., Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999) (două volume, 2000). Din bilanţul expus lipseşte, după cum netăgăduit cititorul deja a constatat, excelenta Enciclopedie a României (patru volume, 1938-1943), Enciclopedia Gusti, care, din păcate, a rămas incompletă, prin nepublicarea celor două volume privind cultura.

Aceste inestimabile instrumente de lucru pot constitui un valoros patrimoniu pentru Enciclopedia Dunării, care sperăm să apară în curând. Sper că Apelul meu nu semnifică nici clamatio in desertu, nici o pledoarie pentru a mări inventarul bibliotecii proiectelor eșuate.