UN NOU TĂRÂM

Coriolan Păunescu¹

NOSTALGII PE LUNĂ

Haide, nu te opri brusc

precum tramvaiul ce trece

ca o taină prin noapte

fluierând din trecut.

Sau ca o eşarfă galben-albastră

fluturând prin oraşul de piatră

ce continuă să-mi fie şi azi necunoscut.

Şi, iată, odată şi-odată

vehicolul cu o singură roată

va porni printre teii înfloriţi în Copou

când luna strigă

din ce în ce mai galbenă,

şi mai disperată

că nişte plete blonde şi negre-i

trec pe trotuar

și-i tulbură somnul ca un ecou.

INVITAŢIE CU PLOAIE²

Ia-ţi, doctore, rolul în serios –

scoate răul cu tăişul fierului magic.

Să rămână osul tânăr

şi frumos

în trupul ca o creangă de vară

în care ploaia să-şi facă mendrele,

de ploaie caldă, de ploaie rece,

de ploaie indiferentă şi gravă.

Apoi, lasă-mă să cad sfârşit

în somnul liniştit al dimineţii,

lasă-mă să cad ca un animal hăituit

pe un braţ de regina nopţii.

Tu n-ai habar cât sunt de sincer

când spun că mi-e frig

în sufletul meu de copil

pe care-l reneg cu gestul unui bărbat

ce ştie a iubi florile şi femeia –

tot ce uiţi tu, doctore, când tai în trupul meu

şi înjuri cu indiferenţă

ca un hamal în piaţa sufletului alb

şi temător de singurătate.

ALBA PROMISIUNE

Voi trece ca o săgeată încordată

prin sfera lumii văzută din zbor

ţintind prin vechea lumină curată

materia unui sfânt ocean visător.

Voi fi chemat acum întru mirare

de blonde sirene şi mari călăuze

cu ele să trec în valuri de mare

odihnindu-mă-n albe banchize.

Şi, iată, mă strigă-n noaptea lui

un trist căpitan al corăbiei mele

şi-mi spune că nava-i a nimănui

pe azimutul ce duce-nspre stele.

Nimeni aici nu ne caută-n noapte

ştiind că-n timp e mult prea târziu

şi de astăzi eu sunt și mai departe

trăitor pe pământul trădat şi pustiu.

UN NOU TĂRÂM

Scâncetul nopții s-aude pe prund,

pe lună, sub cer, mai tresare un ins.

iar drumul robilor pare că-i stins.

şi caii de foc trec pe culme visând.

Se naște în văzduh un iureș nebun,

în fotoliu, Divinul pare de neclintit,

şi cerul albastru-i de sfinți sprijinit

s-aud în lume urale și salve de tun.

Scântei scot potcoavele-n caldarâm

şi-ntuneric e-n râul ce curge mocnit

prin spațiu planetei se învârte grăbit,

omenirea se duce înspre noul tărâm.

Azi în suflet e o vreme albă din fum

şi eu mă-ntregesc lunecând către nori

privesc înspre stele de-a pururi surori

pe calea de lapte ni se naşte un drum.

GÂNDURI

Venise în palmă cu inima ei

și printre plete ochii râdeau

ca două fotografii.

Am privit-o surâzând, precum,

în geamul alb bătăile ploii -

de la un timp mai repezi

ca tunetul din ceruri.

Amândoi vedeam cum iarba

înaltă se culca-n urma pașilor

neştiuți în amintirea ce vine,

iar vântul cânta, cu demnitate,

sfinte litanii din fluier.

Departe, un vis anonim retrăia

a doua lui viață, ultrasolemnă,

și-n indescifrabile culori veghea

o veritabilă și veche emblemă.

PE ATLANTIC

Cred că Gulfstreamul mă ține departe

de întreaga mea Europă

şi prin apa de sticlă a înaltelor trădări

îmi încălzeşte umbra

dungată din Atlanticul inimii.

Roza Vânturilor însă se joacă

de la Est la Nord-Vest

cu Steaua Polară din înaltul luminii.

Când și când, orca bălțată-și

prezidează suratele la întâlnirea

dintre mările de jos și cele de sus.

Alături de Neptun, sprijinit

în tridentu-i de alamă, fac semne

strămoșilor, pe Zeus rugându-l

să oprească talazurile.

In jur, cetaceaele se-nțeleg din priviri,

iar noi prindem a vorbi ca într-o poveste.

Și, Newfoundland-ul șterge Vestul

de prea blânda şi rătăcita-mi răcoare.

JOCURI DE VARĂ

Vine umbra din depărtare

prin griul-albastru al serii

şi, ca un abur al vieţii,

un cântec s-aude hoinar.

Şi vin spre mine în ceruri

zburătorii limpezi ai nopţii

şi cri-cri câte un greier sonor

apare pe coama dealului.

Visătoare, vine o siluetă

albă de fată cu ulcioru-i

pe umăr cântând şi la ureche

c-o floare galbenă, galbenă,

ruptă înadins dintr-un Soare.

O, frumoaso, frumoaso,

ce beţie rece mă apucă

văzându-ți obrazul de măr

cu vechi doruri de ducă

cu o noapte luată-n răspăr.

IMPULSURI

Buruienile au străpuns cerul

și dintr-odată am căzut în genunchi.

Sub ei, piatra s-auzise trosnind,

pe când osul meu, incasabil,

fluiera în zadar anateme.

Nu se spărsese nicio celulă,

nici măcar o miime din micronul

rotunjit de gravitație, totul părea

o farsă din timpu-n care, netulburat,

fusesem sclavul imperiului

care, râzând, îmi furase lumina.

Nu-i știam ascunzișurile viclene

și-am pornit bâjbâind ca să-l caut.

Imperiul însă râdea pe-nfundate

şi mă feream, instinctiv, din calea

simțirilor noastre. În clipa veşnică

l-am prins și l-am strivit între degete,

iar ochii i se rostogoleau

ca niște mărgele albe prin iarbă.

M-am ridicat și, una câte una,

mi-am adunat lacrimile vii,

de pe ceruri

și un ins, sub pălăria lui, mare,

hohotea fără noimă.

SĂ MERGEM

Să mergem, iubito! Să mergem,

și să lăsăm un semn în fereastră.

Un cuțit vinețiu acum să alegem

pe care să-l fi ascuțit de o piatră.

Să mergem, iubito! Hai, să fugim

dintr-o sălbătică montană creastă

balaurul vremii ar vrea iar să jelim

nenorocu-adus cu steaua albastră.

Să mergem! E timpul să ne trezim

când vântul bate pe singura-i tastă

și ca de o fiară rapace să ne păzim

văzând că urlă în câmpia cea vastă.

Să plecăm. Iaca e timpul să tragem

înspre cei ce ţin de o veche năpastă

cu tunul ori cu o flintă să-i spargem

lovind strategic dintr-o unică coastă.