DESTIN SFĂRÂMAT

Daria Voinea¹

Vreau să-ți desenez pe spate o constelație,

Să mă joc cu fiecare stea din gândul tău

Și să o pun la locul ei.

Să-ți fac zâmbetul un planetar întreg

Și ochii tăi să mă privească,

Așa cum privesc eu luna.

Să-mi trasezi ușor pe brațe

Linia orizontului în care vreau să vedem răsăritul,

Să mă faci un inel în jurul planetei tale,

Să mă săruți pe obraz, undeva,

Între Saturn și Marte.

Dacă mi-am spus de atâtea ori

Că nu pot suporta spinii pe un trandafir

De ce aleg mereu să strâng în brațe spini?

Când aș putea s-aștept

Să îi culeg pe cei

Pe care i-am vrut dintotdeauna.

Eram în mii de bucăți,

Dar eram nimic.

Eram un chip

Într-o oglindă spartă de o piatră grea.

Eram cu susul în jos sau cu josul în sus,

Nu-mi amintesc exact.

M-aș fi tăiat în cioburi

Dacă aș fi vrut să iau o parte din mine,

Dar cu ce folos

Căci nu aș fi știut unde să mă pun.

Aș vrea să văd un singur om

Care a iubit fără să sufere

Poate așa lumea ar zice că răul e bun

Și bunătatea fără rău nu se poate.

De ce iubim suferind și suferim din iubire

Când lumea e atât de rea

Dar e atât de buna

Precum suferința face ca iubirea

Sa fie puțin din amândouă.

Iar întrebarea a fost:

Dar cine ești? Cine ești de fapt?

Și-atunci universul mi s-a oprit în loc

Pentru că se cerea a fi explicat.

Dar universului din mine nu i se pot cere explicații.

Nu îi poți cere unei stele

Să îți spună de ce strălucește

De ce e acolo lângă lună și nori

Ea doar există,

Iar asta e îndeajuns.

Cerul era portocaliu

Și marea alba

Fugeam de mine

Prin cer și prin mare

Ele treceau prin mine

Mă sfâșiau adânc, mă ridicau

Mă pierdeam în fuga asta

Dar unde fugeam?

Am ajuns tot în fața mării

De unde zăream un cer mare

Portocaliu

Dar ei îmi spuneau

Că cerul e negru

Și mare-ai albastră.

*

Și durerea și iubirea

Tot la poezie m-au adus.

Atunci, oare, când n-o să mai simt nimic

Poate va veni poezia spre mine

Să-mi scrie ea versuri,

Să mă las eu muza ei

Și să devin creație,

Căci, om, m-am plictisit să fiu.

*

Am zis că, poate, e bine

Să-mi fie sfărâmat destinul,

Orgoliul să fie călcat în noroi,

Că, poate, e bine să doară

Cum rupi o rană în două.

Că, poate, mă vindec mai bine

Din sângele uscat

Al plăgilor mele.

*

Am dat o inimă întreagă

Defectă, poate, pe alocuri.

Am pus în ea șuruburi, ațe

Ca să-ți pară o inimă întreagă.

S-au lovit oțelurile din inimile noastre,

Căci n-ai putut să renunți la cuiele din eul tău.

Mi-am pus operațiile inimii deoparte,

În schimb, am primit jumătate din a ta.

*

Era treisprezece,

O sumă de patru

Din care opream doi,

Și uite-mă că tot unu sunt.

Poate aș fi preferat să fiu zero

După ziua de treisprezece,

Așa aș fi putut să adaug mai ușor

Acel unu de care aveam nevoie.