ÎN SUBTERANELE LUMII

Benone Pușcă¹

Trecuseră mai bine de patru ani de când Benone lucra la Consiliul popular al municipiului Galaţi, timp în care dovedise o capacitate organizatorică deosebită, motiv pentru care Ioan Bejan îi propusese să devină prim vicepreşedinte. Din păcate, acest lucru nu se finalizase pentru că, din nou, intervenea dosarul acela buclucaş care, de fapt, se concretiza într-o simplă sintagmă, trecută pe o cartotecă numită pompos „Fişă de cadre”. Era însă destul ca un funcţionar al domeniului s-o cunoască, pentru ca orice tentativă de avansare să se activeze în varii sau felurite feluri. Exact la acest lucru se gândea Ioan Bejan când secretara îl anunţă în telefon: „Tovarăşul Benone vrea să intre! Este convocat de dumneavoastră pentru această oră (…)”. Primul secretar al municipiului, Ioan Bejan, încuviinţă: „Să intre!”, spuse el cu voce tare, încât îl auzise şi Benone, care surâse la auzul acelui cunoscut vibrat al vocii.

Avem iarăşi o pleaşcă pe cap, că dacă îţi spun îmi ceri transferul de unde ai venit, adică la tribunal (…)”, se adresă el lui Benone, care tocmai intrase. „Trebuie să facem tot posibilul, chiar să ne dăm peste cap ca să încadrăm în muncă toţi ţiganii ăştia care bat străzile şi se uită peste gardurile oamenilor, doar-doar or mai găsi ceva de ciordit. Miliţia s-a săturat de reclamaţiile cetăţenilor din cartierul Bădălan, cărora le dispar găinile şi porumbeii de parcă s-ar dizolva în aer. Avem ordin, de data asta de la centru, ca, în baza Legii 75, care priveşte încadrarea tuturor persoanelor apte de muncă într-o activitate utilă societăţii, să-i calificăm şi să-i integrăm în diferite activităţi productive. „Ei, acum să vedem juristule, pe unde scoatem noi cămaşa. Trebuie să te gândeşti la un plan şi tu şi cei de la organizatoric, pentru ca în trei zile să demarăm acţiunea (…)”, a precizat Ioan Bejan în stilu-i caracteristic în care de regulă îngrijorarea alterna cu glume, semn că omul acesta are în el o componentă cu adevărat umană. Rareori era supărat şi putea fi auzit dezlănţuit, ca orice şef din vremea socialistă. „Ai deja o idee? Fiindcă nu te văd deloc îngrijorat (…)”, i se adresă el lui Benone. „Da, am analizat şi eu legea, precum şi indicaţiile tovarăşului Nicolae Ceauşescu de la ultima şedinţă a Comitetului Politic al CC al PCR, recent publicată în „Scânteia”, şi m-am gândit că nu va trece mult până va trebui să le punem în practică (…)”. Ioan Bejan îl privi cu oarecare admiraţie, vrând parcă să spună: „Interesant, ce m-aş face eu fără tine (…)”. Benone îi detalie un adevărat program de abordare a acţiunii pe care îl avea nu doar scris, ci chiar bătut la maşină, din care îi înmână interlocutorului său un exemplar. Ioan Bejan îl asculta şi, în acest timp îi urmărea punctul de vedere scris. Între altele, Benone propunea mobilizarea tuturor conducătorilor întreprinderilor pentru a inventaria toate locurile libere, precizând pentru fiecare condiţiile de încadrare prevăzute de lege. Inventarierea trebuia făcută într-o singură zi, motiv pentru care Benone prevăzuse ca nota telefonică prin care se solicita acest lucru să fie semnată chiar de primul secretar. Textul ei era deja redactat şi motivat în drept şi politic. Bejan s-a arătat încântat de această primă măsură şi a propus ca cei de la Direcţia muncii să aibă pregătite contractele de încadrare, semnate şi parafate, urmând ca numele celui încadrat să fie completat la locul unde urma să fie convocaţi atât ţiganii cât şi ceilalţi cetăţeni ai orașului care nu erau încă încadraţi în muncă. Pentru aceasta urma să se facă echipe mixte de activişti, funcţionari ai primăriei şi lucrători ai serviciilor de personal din întreprinderi. „Bun, dar cum îi convocăm? Cine o va face? Şi în cât timp?”, îl întrerupse primul secretar al municipiului pe Benone. „Vom folosi pentru aceasta echipe ale comitetelor de cetăţeni, întărite prin prezenţa unui inspector al Consiliului popular. Ei vor discuta cu cei în cauză, îi vor lămuri şi, totodată, le vor înmâna o adresă cu numele fiecărui locuitor lipsit de ocupaţie, care va semna pentru primirea ei. Iată, am aici modelul respectiv, pe care îl vom multiplica la xerox, după ce vom şti exact câte locuri de muncă avem, ceea ce se poate cunoaşte după ce vom dispune de inventarul locurilor de muncă (…)”, explică Benone. Ioan Bejan îl privi intens şi, bătând darabana cu degetele sale pe birou, îi spuse: „Păi dacă avem tot ce ne trebuie, te numim şeful întregii acţiuni, rugându-te s-o rezolvi la nivelul consiliului popular. În acest sens, ai voie să foloseşti în această acţiune pe oricine, cu excepţia mea, care însă rămân pe baricade, alături de tine. Domnule, dar ştii că te-ai gândit bine? Uite, în ce mă priveşte, chiar nu ştiam ce şi cum să încep această activitate care nu este deloc simplă, mai ales că unii dintre ăştia, dintre ţigani vreau să zic, fug de muncă ca dracu de tămâie (…)”. Acţiunea demară chiar în acea zi, după ce primul secretar a convocat întregul aparat al consiliului municipal pe care îl puse la dispoziţie lui Benone spre stupefacţia primului vicepreşedinte şi a celor doi vicepreşedinţi care păreau să fie lezaţi de faptul că nu erau ei în situaţia de a conduce întreaga activitate, considerând că totul ar fi fost normal şi în baza prerogativelor funcţiilor pe care le deţineau. „Tovarăşe Cojocaru şi ceilalţi, nu vă mai arătaţi consternaţi de hotărârea mea, pentru că voi nu sunteţi deloc obişnuiţi să lucraţi individual şi în perspectivă. Voi lucraţi bine numai dacă sunteţi împinşi de la spate. Omul acesta, când l-am chemat pentru consultare, avea pregătit tot filmul acţiunii, inclusiv documentele necesare, motivate în drept. Spuneţi-mi, sincer, dacă eu v-aş fi dat această sarcină acum, în cât timp aţi fi elaborat voi planul acestei acţiuni? Tăceţi, aceasta este dovada că nici măcar în prezent voi nu ştiţi despre ce este vorba. Aşa că, lăsaţi omul să lucreze aşa cum am stabilit”. Trioul de vicepreşedinţi a tăcut mâlc, privi însă cu invidie, poate chiar cu răutate, înspre Benone. Oamenii lor din directă subordine îşi dădeau coate, jubilând pentru papara încasată de cei trei.

Aşa cum prevăzuse Benone, mobilizarea ţiganilor dar şi a celorlalte categorii fără ocupaţie, s-a produs în ziua, la ora şi la locul stabilite, respectiv în curtea unei şcoli generale din cartierul Aeroport.

În prezidiu se aflau Ioan Bejan, primul vicepreşedinte şi vicepreşedinţii Consiliului popular, colonelul Paraschiv, comandantul miliţiei şi Benone. În curte puzderie de oameni, aproape două mii de ţigani, cu pirandele şi dancii lor, luaseră loc pe scaunele care se dovediseră insuficiente pentru numărul celor prezenţi. Se înţelege, veniseră mai mulţi decât fuseseră convocaţi, adică şi din cei care aveau deja locuri de muncă, curioşi să afle amănunte cu privire la facilităţile acordate celor care urmau să fie încadraţi în sistemul productiv al oraşului. Din rândurile lor, care era o adevărată mare de oameni, vocile şi strigătele lor, uneori şi plânsetele celor mici, păreau adevărate talazuri ce se loveau de zidurile şcolii, precum şi de cele ale tribunei, unde se afla prezidiul. În sfârşit, indisciplina caracteristică acestei etnii, părea că este suportată greu de cei care se pregăteau să ia cuvântul.

Primul care li se adresă a fost Ioan Bejan. Acesta le aduse la cunoştinţă hotărârea C.C. al P.C.R. şi Legea nr. 75 a Marii Adunări Naţionale, care chema întregul popor la construcţia socialismului, la ocuparea tuturor locurilor de muncă, pentru creşterea productivităţii şi a nivelului de trai al fiecărui cetăţean din patria noastră. Până aici, ţiganii au ascultat cu atenţie, mai ales pasajul în care Bejan le-a comunicat că, muncind mai bine, vor intra cu adevărat în rândul oamenilor, beneficiind de drepturi din ce în ce mai mari. „Să aducem mulţumiri tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, pentru grija faţă de cetăţenii patriei, creându-le mijloace necesare traiului şi bunăstării, construirii unui viitor luminos pentru actuala populaţie şi pentru cei care vor veni după noi (…)”, a spus Ioan Bejan. Atât le-a trebuit ţiganilor, fiindcă auzind numele lui Ceauşescu, aceştia au început să bată din palme şi să scandeze „Ceauşescu PCR! Ceauşescu si poporul!”. S-a iscat un vacarm de nedescris, pentru că din cele aproape două mii de piepturi, ţiganii dădeau slavă „conducătorului iubit”, neuitând nici de consoarta acestuia, „tovarăşa Elena Ceauşescu, fiică iubită a poporului român”. Cei de la tribună au privit uimiţi şi chiar cu plăcere această manifestare, care dovedea, între altele, că ţiganii sunt ataşaţi de ideile partidului şi se bucură enorm că au posibilitatea de a munci într-o ţară ce se vroia prosperă şi independentă din punct de vedere economic. De la un timp, cei din prezidiu au observat că ţiganii se întrec cu gluma, continuând să strige lozinci, să bată din palme de răsuna întreg cartierul. Zadarnic Bejan dar şi celelalte persoane din prezidiu cereau să se facă linişte, fiindcă, plini de însufleţire, ţiganii aclamau mesagerii partidului şi ai tovarăşului Nicolae Ceauşescu. „Vă rog să-mi permiteţi să mai spun doar câteva cuvinte”, continuă Bejan. Încercă Ioan Bejan marea cu degetul, dar talazurile ei acopereau orice glas, orice tentativă de comunicare. Sigur, şi-a intrat în rol colonelul Paraschiv, care a cerut plutonului său de miliţie să încerce să-i aducă pe oameni la ascultare. Nu s-a putut, fiindcă ei strigau în continuare şi nicăieri nu s-a văzut, cel puţin în România, să intervină miliţia când poporul ovaţionează pe „conducătorul iubit”. Au mai fost şi alte încercări, toate însă fără succes, pentru că acei ţigani însufleţiţi de „înaltele idealuri ale partidului”, se declarau în acord cu secretarul general al partidului, care dorea să le îmbunătăţească viaţa.

În aceste condiţii, Benone se adresă lui Bejan: „În primul rând, şi anume în mijloc, se află unul, Duşan, care este bulibaşa ţiganilor din Galaţi, care este foarte respectat de co-etnicii săi. Vă rog să-l chemați aici (…)”. Nervos, Bejan i-a replicat lui Benone: „Lasă-mă, domnule, în pace, cu bulibaşul dumitale, ce să facă acesta?”. Pe scaunul respectiv, bulibaşul se frământa de parcă ar fi vrut să-i contrazică cuvintele, care se auziseră în microfon. Între timp, Bejan se lupta din răsputeri cu morile de vânt care nu măcinau, ci continuau să răspândească în eter aplauze şi urale închinate marelui conducător. Învins de această rezistenţă neașteptată şi extrem de diplomatică manifestată de ţigani, Bejan i se adresă lui Benone: „Cheamă-ţi, domnule, bulibaşul, să vedem ce le spune şi el (…)”. Evident, Benone îi făcu semn lui Duşan, bulibaşa ţiganilor din Galaţi. Acesta, recunoscându-l ca fiind judecătorul care, cu ani mulţi în urmă, i-a mai cerut odată sprijinul într-o sală de judecată, din câţiva paşi se urcă pe scenă. Ştia ce se doreşte de la dânsul, aşa că a ridicat mâna în sus, adresându-se norodului în ţigăneşte. Miile de guri care nu mai încetau cu aclamaţiile, amuţiră. Totuşi, unul dintre ei, aşezat chiar pe rândul din faţă, continua să se adreseze vecinului. Duşan, furios, coborî de la prezidiu, se apropie de supusul său care părea că nu ia pe nimeni în seamă şi îi aplică un pumn zdravăn peste ureche, încât vorbăreţul, privindu¬-şi speriat bulibaşul, îşi înghiţi pur şi simplu cuvintele. Aşa cum era, jos, fără să mai urce la tribună, i se adresă lui Bejan: „Acum puteţi să continuaţi, tovarăşe primar!”. Surprins, omologul bulibaşului în varianta românească, li se adresă ţiganilor, nu înainte de a-i mulţumi lui Duşan pentru intervenţia sa extrem de convingătoare. Benone îşi dădea seama că Bejan abia se ţinea să nu râdă, fiindcă acesta avea uneori un umor atât de involuntar, încât îl surprindea pe el însuşi.

Urmarea este că, până la urmă, oraşul îşi adăugă detaşamentului său muncitoresc aproape o mie de ţigani, foarte mulţi încadraţi la Şantierul Naval, la Laminorul „Cristea Nicolae”, la Ţesătura şi la I.N.E.T.O.F., unde bronzul elicelor care se fabricau părea să-i atragă cel mai mult, deoarece unii dintre ei erau meşteri care se pricepeau la metale, fiind iscusiţi făuritori de cazane, de vase de cupru şi chiar de bijuterii.

În ce îl priveşte pe Benone, acesta îşi va aminti multă vreme cum îl întrebase Bejan, după adunarea aceea de pomină, „Cum de a ştiut el că Duşan, bulibaşul Galaţiului, ar fi putut să fie atât de eficient, potolindu-i pe ţigani, când ei nu ascultă de nimeni, nici chiar de dânsul, care, nu-i aşa, este şi el un fel de bulibaş al oraşului?”. Benone a surâs şi, amintindu-şi de vremurile când era judecător, îi spuse: „Odată, preşedintele tribunalului mi-a pus în braţe un dosar penal voluminos care cuprindea cercetarea poliţiei şi procuraturii cu privire la două clanuri ţigăneşti care, încăierându-se, s-a soldat cu moartea a şapte ţigani, fiind vorba de un război în toată regula. În ziua judecăţii, sala destinată acestui scop, ca şi acum, a fost invadată de o mulţime de ţigani care vociferau cumplit, făcându-mi imposibilă misiunea. Colonelul Caracostea, ca şi Paraschiv al nostru, s-a dovedit incapabil să-i liniştească. Mi-a venit atunci ideea, ca şi acum, să-l chem pe Duşan, care era inculpat în dosar şi să-i spun: ştiu că eşti bulibaşă, aşa că te rog să faci linişte, iar eu, pentru acest lucru, voi aplica o pedeapsă mai mică. Aveam acest drept, deoarece legiuitorul prevede în cazul unor omoruri survenite prin încăierare, să aplic pedeapsa de la 3 la 15 ani în raport de circumstanţele de fapt şi argumentele invocate. M-am ţinut de cuvânt şi iată că Duşan, care a intervenit atunci, ca şi azi, cu autoritatea funcţiei sale, repetând gestul de atunci, mi-a fost recunoscător (…)”.

Bejan s-a arătat mirat, apoi a coborât cu toată fiinţa sa într-un soi de meditaţie, nu fără mirarea că, uneori, un judecător poate însemna atât de mult pentru oameni.

Aşa cum era de aşteptat, restricţionarea alimentelor, dar mai ales a pâinii, a generat în rândurile populaţiei multe nemulţumiri. Se vorbea pe faţă despre lipsuri de tot felul şi despre incapacitatea guvernanţilor , dar mai ales a secretarului general al partidului de a asigura tuturor cele necesare traiului. Mai mult, pe lângă alimente începuse şi o acerbă campanie de economisire a energiei, dar şi a unor materiale folosite în construcţii. Totul era pentru canal, pentru marele şantiere ale ţării, între care Casa Poporului era considerată prioritatea zero. Se operau restricţii, de multe ori nejustificate, chiar în privinţa unor cheltuieli cum ar fi cele de deplasare, de plată a orelor suplimentare sau de încadrarea celor pensionabili în grupe superioare de muncă. Se ajunsese până acolo că unele categorii de personal cum ar fi cei din transporturile feroviare care dispuneau de gratuităţi pe mijloacele privind transportul călătorilor, să plece în turele libere la sute şi mii de kilometri unde se mai găseau periodic unele alimente cum ar fi carnea proaspătă şi derivatele ei. Urcau noaptea în trenuri, însoţiţi de genţi mari, încăpătoare şi se şi se întorceau a doua zi cu satisfacţia procurării unor produse restricţionate pe care le găseau la Bucureşti, la Cluj, la Târgu Mureş şi în alte oraşe frecventate de turiştii străini care trebuiau să aibă o impresie cât mai bună despre politica românească în domeniul aprovizionării populaţiei. Desigur, toate aceste drumuri duceau la epuizarea oamenilor, la îmbolnăvirea lor, adăugându-se astfel noi motive de nemulţumire în rândul maselor largi „de oameni ai muncii”, cum se spunea atunci.

Se simţea pretutindeni o atmosferă sumbră şi încordată în care trăiau oamenii supuşi unor privaţiuni aproape incredibile. Se vorbea, de exemplu, despre grija partidului faţă de om, faţă de tânăra generaţie şi, culmea, lipseau laptele dulce atât de necesar copiilor şi vârstnicilor, laptele praf şi alţi înlocuitori, lipseau carnea şi pâinea cea de toate zilele pentru care românul se roagă de veacuri şi milenii să nu-i lipsească de pe masă. Conducerea ţării, în acele vremuri, dovedea o indiferenţă inadmisibilă faţă de oameni, care nici măcar zahăr şi ulei de floarea-soarelui nu-şi puteau procura decât prin cartelă. Eşaloane întregi de medici, care mai totdeauna au fost folosiţi în susţinerea unor teze politice, propovăduia echilibrul şi, evident, proporţiile ştiinţifice în care trebuiau consumate alimentele pentru a avea o sănătate cât mai bună. Se vorbea, în acelaşi timp, de datoria patriotică a omului de tip nou, de a industrializa ţara, de a scoate neapărat ţara din rândul celor slab dezvoltate. Intenţii, desigur bune, dacă traducerea lor în fapte s-ar fi putut face fără sacrificii, fără ca noi, ca popor, să strângem cureaua, să ne declarăm sătui, chiar şi când ne ghiorăiau maţele de foame.

În acest context, oamenii politici erau tot mai solicitaţi să răspundă pe loc de ce toate acestea, până când oamenii trebuie sacrificaţi pe altarul dezvoltării. Multe voci de nemulţumiţi veneau chiar din rândurile activiştilor de partid, dar şi din rândul cărora, efectiv li se promiseseră o viaţă mai bună. „S-ar rezolva multe probleme în această ţară, dintre acestea problemele locuinţei, locului de muncă, greutăţile învăţământului de toate gradele şi chiar spinoasa problemă a organizării unui sistem simplu, eficient în domeniul asigurării asistenţei medicale pentru copii, tineret, pentru oamenii muncii şi pensionari care, în sfârșit, numai erau discriminaţi precum în regimurile interbelice (…)”, ar fi apreciat într-o şedinţă de partid un muncitor fruntaş de la Uzinele „23 August” din Bucureşti. Si tot el a continuat: „Şi acum ce facem? Le luăm alimentele de bază, le micşorăm veniturile, îi supunem la noi şi noi sacrificii. Până când, tovarăşi, credeţi că se va putea merge în asemenea mod?” Se făcuse linişte. O linişte grea, apăsătoare pe care nimeni nu dorea sau nu putea s-o întrerupă. „Ce să-i spui acestui om? Cum ai putea să-l combaţi?”, ar fi spus delegatul Comitetului Central la o plenară a comuniştilor la această mare şi cunoscută uzină a ţării, într-un raport pe care l-a cerut Cabinetul doi al partidului, cum era numită Elena Ceauşescu în acele timpuri. Revoltele, cum prevăzuse Ioan Bejan, într-o discuţie tête-à-tête cu Benone, au izbucnit la Braşov, dar şi în Valea Jiului, unde se spunea că muncitorii l-ar fi sechestrat pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu în fundul unei mine ca să guste şi el din plăcerea de a fi miner stahanovist în acele locuri. Despre toate acestea se vorbea pe şoptite, dar se vorbea. Apăruseră chiar bancuri noi cu „tovarăşa” şi „tovarăşul”. Toate acestea se îndreptau către un deznodământ deloc fericit. George Chiriţă, ca preşedinte al Colegiului Judeţean de Partid, considerase că prezenţa lui prin instituţiile administraţiei de stat, dar şi prin întreprinderi sunt extrem de necesare. Dar el, cu modul lui de a se purta, iniţia acţiuni de forţă, reuşind să înspăimânte oamenii, nicidecum să-i încurajeze. Porecla de „Bestie” pe care i-o dăduseră chiar activiştii de partid, se întinsese de la un capăt la altul al judeţului. Se întinsese „în lung şi în lat”, cum se spune, turnând gaz peste focul care ardea mai mult decât mocnit, de multe ori înfăţişându-se ochilor ca o vâlvătaie. Benone, calm, cu un aer tonic, dacă era cazul, trecea prin colectivele de salariaţi ai judeţului, ascultându-le păsul. Uneori i se vorbea despre George Chiriţă, dar nu-i spuneau astfel pentru că nimeni nu mai ştia cum îl cheamă cu adevărat. Era destul să rostească cuvântul „Bestie” ca fiecare om să ştie la cine se referă interlocutorul său, convivul său.

„Nu-i bine, nu-i deloc bine, Benone! Mai ales că în jurul nostru lagărul nostru socialist dă în clocot. Peste tot nemulţumiri, revolte, chiar (…)”, aprecia , cu simţul său realist, Ioan Bejan. „N-aş fi crezut niciodată că vom avea şi astfel de vremuri. Credeam că durerea, suferinţa au fost abolite pentru totdeauna în România. Totul a început de la împrumutul acela extern de la FMI-ul care, se pare că are un sistem diabolic al dobânzilor, făcându-te să le rămâi dator de-a pururi. „Treaba asta, bătrânului Ceauşescu, aşa cum este el, un ţăran inteligent, nu-i convine deloc. Îi insultă pur şi simplu demnitatea pe care el o extinde la nivelul poporului, începând cu dânsul, care în ciuda osanalelor ce i se aduc, el ştie că sistemul lui în care crede este gata să plesnească!”, i-a spus Ioan Bejan lui Benone. Era o seară de vară care se desfăşura prin anii ‘87 – ‘88, pe când „lagărul”, cum se exprima el, forfotea de nemulţumire. Orizontul lumii, zările sale albastre, păreau să se întunece pe meleagurile noastre. Se deschideau, în schimb, unde nu te aşteptai: către răsărit, unde Mihail Gorbaciov introdusese o altă filozofie a conducerii, menită să apropie democraţia estică de cea care se practica în vest. Unele libertăţi pe care acesta le dăduse oamenilor, făceau cu ochiul celor din marginile imperiului socialist. Moscova devenise, cumva, punctul de atracţie a lumii! Presa occidentală numai contenea cu laudele. Şi Ianoș Kadar al Ungariei îl lăuda pe Gorbaciov. Îl binecuvântau toţi liderii din răsărit. Ba chiar şi papa de la Roma, care îi saluta reformele. Ceauşescu însă rezista ispitei. Se ţinea deoparte de liderul Kremlinului. Dacă ar fi fost după dânsul, nu i-ar fi vorbit niciodată. La rândul lui Gorbaciov, cu fruntea lui însemnată, pe care oamenii descifrau configuraţia continentului american, trimitea spre liderul din Carpaţi doar priviri piezişe, avertizatoare. În mai 1987, Gorbaciov a fost invitat la Bucureşti. După multe nazuri, omul despre care se spunea că se află sub semnul Americii, dar şi al Marii Britanii, unde fusese ambasadorul U.R.S.S., a catadicsit să vină, participând la un fel de miting al bucureştenilor şi a celor din împrejurimi. Deşi era însoţit de Ceauşescu, după unii, Gorbaciov a refuzat să se aşeze în faţă, la masa tratativelor. Ambiţios, zimbrul Carpaților, cum se credea Ceauşescu, pe ascuns, a ordonat celor din serviciile secrete să i-l aducă plocon, în faţa lui, într-o clădire rămasă până şi azi necunoscută. Se vorbea că sovieticul a fost nervos, dar n-a avut ce face. A vorbit cu Ceauşescu, de fapt l-ar fi ameninţat în termeni care aveau să-i fie descifraţi cu mult mai târziu. Gărzile sale îl căutau înnebunite pe străzile Bucureştilor. L-ar fi întâlnit într-un târziu, stând cu Ceauşescu în aceeaşi maşină decapotabilă, amândoi salutând mulţimile de la egal la egal. Au răsuflat uşuraţi moscoviţii, iar oamenii noştri au surâs, evident cu subînţeles. „Nu-i bine, nu-i deloc bine Benone (…)”, se făcuse din nou auzit glasul lui Ioan Bejan, care povestea aceste lucruri aşa cum le auzise şi el de pe la alţii. Nu a precizat de unde, dar a rămas pe gânduri. Aştepta singur în biroul său să se deschidă orizontul, să se deschidă lumea şi pentru dânsul. Pentru el, zorii nu au mai venit niciodată. Şi timpul a dovedit nu foarte târziu, când apele s-au învolburat în toată Europa de Est, că preşedintele de la Kremlin nu a uitat niciodată afrontul pe care omuleţul acela, țăranul din Carpaţi şi-a impus voinţa, silindu-l să vorbească cu dânsul, el care jurase că, atât timp cât va fi în marea funcţie, cu preşedintele românilor nu va fi decât intransigent, în spiritul marilor tradiţii pan slaviste. Românii, şi alţii ca ei, îşi spunea Gorbaciov, trebuie să recunoască că la Kremlin se află Dumnezeul celor care nu sunt de un sânge cu dânsul.

Benone se gândea că în viaţa oamenilor, mari şi mici, în responsabilităţile lor, există multe cumpene, multe momente în care trebuie să se ia hotărâri rapide şi, mai ales, eficiente. Îi veni în minte un episod din începuturile carierei sale de judecător, când avea să recunoască că forţa unei mulţimi dezlănţuite este de neînvins.

Într-o zi pe care o credea mai liniştită, Benone se trezi, la birou, cu un dosar extrem de voluminos, de cel puţin douăzeci de centimetri grosime, pe care grefierul i-l pusese în faţă, cu un aer în care ghicise următoarele cuvinte: „Ei, acum să te văd, Benone!”. Mai târziu, judecătorul avea să afle că dosarul acela, era de fapt un „cadou” pe care i-l făcuse chiar preşedintele tribunalului, mai mult din curiozitate profesională decât din dorinţa de a oferi unui tânăr magistrat prilejul de a se afirma într-o speţă greoaie, dar mai ales atipică chiar şi pentru justiţia noastră, confruntată şi în socialism cu speţe din cele mai diferite, dar uneori cu conotaţii politice.

Dosarul cuprindea „povestea a două clanuri de ţigani care, pe fondul unei dorinţe de a câştiga mari sume de bani, timp de douăsprezece ore a transformat noaptea unui cartier paşnic într-o adevărată noapte de groază”. Protagoniștii acţiunii se numeau Duşan, bulibaşa ţiganilor din Galaţi, şi Stănescu, ţigan bogat, supus administrativ aceluiaşi bulibaşa. Cei doi, încă de la naşterea copiilor, un băiat şi o fată aparţinând celor două familii, au hotărât să se încuscrească, căsătorindu-i la vârste fragede, de treisprezece şi respectiv unsprezece ani. Cum se întâmplă la ţigani, Stănescu a hotărât să-şi dea fata după fiul lui Duşan, în schimbul sumei de cincizeci de mii de lei, ceea ce era o sumă deosebită prin anii şaptezeci. Brusc însă, în toiul nunţii, Stănescu şi-a schimbat opţiunea, cerându-i bulibaşei Duşan încă cinci mii de lei, fiindcă el uitase să pună la socoteală şi culoarea ochilor fetei, care aminteau de azurul ceresc. „Trebuia să te gândeşti de la început”, i-a strigat Duşan lui Stănescu, ultimul înţelegând că, de la potenţialul său cuscru, nu va scoate în plus nici măcar un piştar. Cum Stănescu se aşteptase la acest lucru, a fost de ajuns ca el să facă cu ochiul la câţiva adepţi ai săi şi, în următoarele zeci de secunde, mireasa a dispărut, lăsându-l pe ginerică mut de uimire. Când Duşan s-a întors către locotenenţii săi, cu gând să dea ordine de zălogirea clanului Stănescu, aceştia raportară că urmăriţii sunt deja de negăsit. Pe loc s-au mobilizat oamenii bulibaşei, descoperind că mireasa şi clanul Stănescu era masat, cu mic cu mare, în curte şi în jurul casei sale, înarmaţi până în dinţi cu topoare, cu săbii şi cuţite. Cântărind preţ de o clipă şansele deloc sigure ale unei lupte, Duşan a poruncit retragerea şi înarmarea oamenilor săi. În mai puţin de douăzeci de minute, puhoiul bulibaşei năvălea peste oamenii lui Stănescu. S-au bătut până a doua zi, când soarele era la chindie, bulibaşa recâştigând mireasa cu preţul a şapte morţi, douăzeci şi trei de grav vătămaţi şi vreo cincizeci, şaizeci de oameni, din ambele tabere, erau răniţi care necesitau îngrijiri medicale între 1-3 zile.

Desigur, au fost reclamaţii, cercetări, muncă anevoioasă pentru bieţii procurori, ajutaţi de organele de miliţie. Totul era cuprins în dosarul acela voluminos, care cuprindea zeci de martori, audiaţi de organele de anchetă penală, orânduiţi pe categorii de mărturii. Mai toţi inculpaţii aveau câte doi-trei avocaţi, unii dintre ei aduşi din București şi Constanţa, „oameni cu experienţă” în litigiile şi afacerile ţigăneşti. Lui Benone i-au trebuit câteva zile să studieze dosarul, să-şi facă o imagine de ansamblu asupra circumstanţelor de fapt, schiţând, pe câteva coli de hârtie, o anumită strategie de dezbatere judecătorească. Când sosi ziua de soluţionare a speţei, deci ziua procesului, curtea tribunalului, care măsura câteva hectare de teren, pur şi simplu tălăzuia de larma a sute şi poate chiar mii de ţigani, pentru a impresiona completul de judecată, sperând ca, prin intimidare, inculpaţii să obţină pedepse minime. În sfârşit, uşile sălii de judecată s-au deschis, iar sala fusese pur şi simplu invadată de ţigănci şi puradei, care vorbeau deodată, de parcă cineva ar fi fost în stare să dialogheze în acest fel. Încăperea foarte mare în care urma să se judece procesul reverbera de ţipete, strigăte, fluierături, amplificând vacarmul. Nu i-a impresionat nici sosirea completului de judecată, în frunte cu Benone, cu cei trei asesori populari şi cu procurorul de caz. Mulţi dintre ţigani se fluierau unii pe alţii, pentru a se grupa în funcţie de cunoştinţe şi apartenenţă la clanul respectiv. Totul părea un viespar, care ameninţa să nu se mai termine niciodată. În sală, pe alte uşi decât cele obişnuite, se infiltrară zeci de miliţieni în uniformă, înconjurându-i pe turbulenţi. Zădarnic colonelul Dumitru Caracostea striga să se facă linişte, pentru că nici pe el, nici pe procuror, ţiganii nu-i luau în seamă.

Atunci, lui Benone îi veni o idee: îl chemă la dânsul pe Duşan, căruia îi spuse să colaboreze pentru bunul mers al procesului, iar el, judecătorul Benone Puşcă, va ţine cont la pedeapsa aplicată. Duşan fusese de acord şi, aşa cum se afla, alături de completul de judecată, fluieră din răsputeri. Nici nu apucă ţiganul să-şi scoată degetele din gură că sala se potoli ca prin farmec. Dacă o muscă ar fi traversat în zbor, de la un capăt la altul al încăperii, zumzăitul ei s-ar fi auzit până în cele mai îndepărtate unghere. În asemenea situaţie, dezbaterile s-au ţinut în condiţiuni bune, dar a durat mai bine de zece ore, pronunţarea dându-se aproape de miezul nopţii, în umbra căreia alte zeci de miliţieni luară poziţii pentru a fi apte să intervină în caz de nevoie. Avocaţii pledaseră convingător, fiind lăsaţi de Benone să-şi facă treaba pe deplin, spre mulţumirea celor din sală. Sigur, pedepsele au fost pe măsură, dar Duşan a primit o pedeapsă de numai patru ani, spre deosebire de cei din clanul Stănescu, care au fost condamnaţi în spiritul şi litera legii, pentru că ei au fost cei care au declanşat încăierarea, provocându-i pe cei din clanul Dușan. De asemenea, cele mai multe victime s-au înregistrat din partea bulibaşei, vinovat de faptul că răspunsese violent la provocările avansate.

Multă vreme meditase asupra celor întâmplate, descoperind că firea omului este extrem de ciudată şi că, în zilele noastre, instinctele sunt aceleaşi cu instinctele oamenilor din alte vremuri. De altfel, citise undeva că oamenii zilelor noastre, de fapt sunt mai mult nişte primitivi îmbrăcaţi şi nicidecum nişte indivizi educaţi în cel mai frumos sens al cuvântului. „Gorbaciov era un primitiv … îmbrăcat? Dar Ceauşescu?”, se va întreba el peste timp. Cert este că Nicolae al nostru, ca mai toţi conducătorii acestui popor, în felul său, voia să arate, celui de la Moscova, că nu se lăsa intimidat de forţa lui politică şi nici de forţa lui militară. Era poate o naivitate şi timpul a validat acest lucru, dar nici să te laşi fugărit precum un şoricel de vreo pisică mare, fie ea şi moscovită.

Românii nu au uitat de invazia Cehoslovaciei iniţiată de Rusia Sovietică, la 20 august 1968, de către trupele Pactului de la Varşovia, cu excepţia României şi Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei, Ceauşescu a reuşit să atragă simpatia compatrioţilor săi, dar şi a lumii occidentale.

Ioan Bejan avea dreptate să-l admire pe Ceauşescu, în acele clipe, deşi Benone avea să afle că prietenul său, în forul său îşi detesta conducătorul naţional. „Acesta, deşi sămânţă de oameni sărmani, nu face prea mult pentru binele omului simplu (…)”, spunea el, referindu-se chiar şi la curba aceea de sacrificiu din ultimii ani ai deceniului optzeci, când factorii locali trebuiau să rezolve zilnic problema pâinii şi a întregii alimentaţii a oamenilor.

Din păcate, aceştia, ,si chiar şi cei de pe la judeţe, nu aveau de unde să ştie că omul acela, greoi în mişcări, care se exprima cu destulă greutate, deşi avea o inteligenţă nativă şi era un diplomat înnăscut, era frământat de soarta de mai târziu a românilor, lucrând, cum se spune, „azi pentru mâine”. Într-adevăr, voia să scape de F.M.I., de tăvălugul acela care avea să se rostogolească multă vreme peste trupul României dacă nu era oprit. Dar oamenii sunt oameni şi chiar dacă judecă, uneori nu au toate datele pentru a ajunge la concluzii drepte, pe măsura intenţiei. Ceauşescu, când a fost trimis din lumea celor vii, avea să fie descoperit că, bani, pentru sine, avea doar câteva sute de mii, puşi pe câteva CEC-uri, ca orice român, mai mult sau mai puţin îngrijorat pentru soarta de mâine. Spre deosebire de cei care aveau să vină, Ceauşescu nu a strâns pentru sine. Dimpotrivă, a lucrat pentru mai binele ţării, pentru prestigiul acestui popor, în politica externă având deschidere faţă de Occident şi de Statele Unite. El nu a vândut vapoare, uzine. Nu a vândut aurul verde al ţării, bogăţia solică şi subsolică a poporului. Pe lângă ceea ce avea să vină, chiar dacă a aparţinut unui regim care şi-a avut păcatele lui, pentru intenţiile sale de mai bine, Ceauşescu va rămâne în istoria neamului românesc un adevărat şi demn patriot.