Trăncănitori si cuvantători

Abstract

A trecut mai bine de un secol si jumătate de cand Titu Maiorescu si-a surprins contemporanii cu un studiu de patologie publică, intitulat Oratori, retori si limbuti. Era parte a strategiei programului junimist de critică aplicată, intitulat Sinteza generală în atac, a cărui finalitate era lansarea „directiei noi” în cultura romană. Odată cu mutarea capitalei la Bucuresti, Iasii păreau condamnati la o existentă prăfuită, nostalgică sau revansardă, de aceea tinerii fondatori ai societătii literare, desi nu erau literati, si-au propus ca obiectiv transformarea targului provincial în capitală culturală a întregului spatiu romanesc. Pentru că aura literară să fie activă l-au ales pe Vasile Alecsandri presedinte de onoare al societătii si l-au venerat în mod repetat si în mai multe feluri. Era însă prea putin pentru ambitii atat de mari si de aceea junimistii au căutat si în cele din urmă au găsit scriitorii de care aveau nevoie: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ioan Slavici si Ion Creangă. Pe langă acestia, nucleul dur al noii directii literare, activau si zelatori mai mărunti de care societatea avea nevoie ca să-si dovedească vitalitatea si coerenta pragmatică.